…acesta a fost motivul pentru care Ana a hotărât că trebuie să facă nuntă în România. Bineînțeles, aceasta este doar o formă să zicem poetică, pentru realitatea că părinții ei locuiesc în Sinaia. Să vă explic – nunta din România a fost doar o bucățică într-un an foarte plin pentru ei, pe lângă cununia civilă de la Paris și nunta din Tunisia. Pentru că, vedeți voi, Ana Maria locuiește de ani buni în Paris, iar soțul ei, Sofyane este francez cu ceva origini tunisiene.
Când am primit e-mailul ei mi s-a părut fenomenal că nunta are loc în Sinaia. Dacă era vorba de orice altă zonă, mi-ar fi fost foarte greu să particip la organizarea ei, dacă nu imposibil. Așadar, imediat după Alexandra/Andrei și Alex/Elena, Ana a venit cu mailul ei parizian să completeze speranța mea că am, efectiv, o șansă să fac ceva bun în domeniul acesta. Șansa părea cu atât mai incredibilă cu cât discuția care a determinat-o să mă aleagă a fost una telefonică – ea pe skype, iar eu, emoționată, pe fixul de acasă.
Următorii pași au fost simpli, pentru că Ana a fost extrem de hotărâtă. De departe cea mai hotărâtă mireasă cu care am avut de-a face până acum și, probabil cu care voi avea de-a face de-acum înainte pentru o perioadă foarte mare de timp. Știa că vrea flori scufundate, cel mai probabil trandafiri. Știa că vrea o combinație cromatică de alb/roșu/negru – acesta fiind profilul cromatic tradițional atât românesc, cât și tunisian. Știa ce rochie va purta (m-am extaziat toată când am văzut o poză, era chiar pe gustul meu!). Știa că vrea buchet roșu. Știa că va face singură meniurile. Știa că vrea jocul din Melancholia – cel cu boabele de fasole. Știa cum vrea părul și că se va machia singură. Știa că nu vrea să poarte voal. Știa că mărturiile vor fi semne de carte tradiționale, produse manual, iar căsuța de dar este …o căsuță în miniatură din lemn, fabricată de un meșter artizan. Știa că vrea să ofere oaspeților din Franța o bucățică de nuntă tradițională românească, fără să fie, însă, dispusă să treacă peste gusturile personale ca să se încadreze într-un anumit șablon.
M-am văzut cu părinții ei la Sinaia și am fost împreună să vedem sala de la Palace. Potrivită perfect pentru stilul minimalist pe care-l voia Ana – sala nu are nevoie să fie supradecorată, are deja toate elementele decorative necesare.
După întâlnirea cu părinții ei am trecut, bănuiesc, de tot testul încrederii și practic de aici înainte Ana mi-a lăsat mână liberă pentru tot ce a urmat.
I-am propus să avem pe mese cilindri cu trandafiri albi și roșii, pe de trei înălțimi diferite, cu lumânări plutitoare. Șă alegem fețele de masă albe, dar șervetele roșii. Pentru că dorea să arunce buchetul, dar să-l și păstreze, i-am propus să facă un buchet de rezervă, asemănător. A fost de acord și iată cum totul a mers strună. M-am bucurat că nu vrea prezidiu (am un noroc fenomenal din acest punct de vedere, am găsit deschidere de cele mai multe ori) și am propus pentru masa obișnuită unde vor sta ei, împreună cu câțiva prieteni dragi, boluri mici de trandafiri. Aceleași boluri s-au regăsit pe mesele cocktail de la intrare, la care-am bibilit ceva vreme până le-am pus pe pozițiile în care-am fost mulțumită de ele pentru întâmpinarea oaspeților. De asemenea, spre imensa mea fericire, a fost de acord cu mine că scaunele nu trebuie îmbrăcate, pentru că arată foarte bine așa cum sunt.
Am găsit pentru ,,implementarea” proiectului colaboratori ce mi-au rămas dragi, pe Contessina Events din Brașov, ce s-au arătat încântați de idei și m-au ajutat cu mult suflet, artă floristică și idei suplimentare, precum și cu aducerea în film a DJ-ului – Emanuel – , să pun în practică cele promise. Fețele de masă și șervetele roșii, mate, de bumbac, le-am adus eu de la București, cu autovehicolul din dotarea familiei. Am completat atmosfera cu lampioane decorative pe terasă, în punguțe, printre care oaspeții au plimbat farmecul serii ore-n șir. Pentru fotografie, dintre propunerile mele cea mai potrivită a fost Costin Gheorghe, pe care m-am bucurat că-l voi revedea cu această ocazie.
Și deși părea foarte, foarte departe, ziua cea mare a venit.
Deși am întârziat puțin de la planul meu, din cauza vizitei la Carrefour după boabe de fasole, plasturi și completarea, generală, a arsenalului meu, plus un blocaj de toată frumusețea la Comarnic, am avut timp berechet sa împăturesc șervetele și să le decorez cu semnele de carte, să pun pe mese meniurile și să mă asigur că nu rămâne nimic la voia întâmplării, în timp ce Anca de la Contessina pregătea cilindrii cu flori frumoase. A fost prima nuntă la care am fost gata cu o oră înainte de deadline. Fără panică, fără crize, fără spaime.
Petrecerea a fost minunată, iar mirii – extrem de frumoși și relaxați.Dansul lor a fost Katie Melua – The Closest Thing To Crazy, liniștit și cald. Invitații francezi au gustat din plin tenta tradițională a petrecerii, dată de taraf dar și de carafele cu țuică și vin de pe mese (atenție, dragilor, se poate pune în mod estetic băutură pe mese, dar nu direct în sticlele de origine, cu atât mai puțin sticle de plastic cu suc…). Una dintre cele mai frumoase părți mi s-a parut aceea în care au început cu toții să cânte în cor refrenele franțuzești din timpul servirii felurilor de mâncare. Senzație de concert live și nu altceva. Tortul a fost acompaniat de We Are The Champions – și aici trebuie să mă mândresc că sunt pe cale să creez un trend – a treia nuntă cu acest soundtrack pentru tort. Dacă vreți să preluați ideea, sunteți, bineînțeles, invitații mei :D.
Pe la 9 am aprins lampioanele, urmată îndeaproape de un pluton de copii cărora a trebuit să le dau explicații foarte amănunțite despre felul în care funcționează, de ce nu iau foc, din ce este alcătuită o lumânare și la ce folosește pietrișul. Le-am dăruit trei punguțe, ce rămăseseră nefolosite, și au zbughit-o cu ele la părinții lor, chicotind.
M-am retras de câteva ori în colțul terasei, la o țigară și un pahar de vin (știu, sunt o degenerată) – și a fost, cred, pentru prima oară când mi-am dat seama cât de frumos este ceea ce fac și că nu este obligatoriu să lucrezi mereu la tensiune maximă ca lucrurile să iasă bine.
Am plecat la patru și jumătate dimineața. Ospătarii pregăteau deja bufetul pentru dimineață, însă Emanuel și auditoriul lui francez erau pe val, desculți, nepăsându-le de noi, oamenii răi care treceam prin spatele lor cărând din loc în loc diverse recipiente și textile. Cred că au dansat până când s-a servit prânzul, nu păreau dornici să plece, deși cântaseră de două ori la rând Les Lacs de Connemara, semnalul de stingere la nunțile franțuzești.
A fost o experiență grozavă pentru mine. Am plecat de acolo cu sufletul plin de bucurie, de bine, de căldură și cu numărul tarafului în buzunar – nu de alta, dar mai aveam puțin și deveneam managera lor.
Cu cât stau să mă gândesc mai mult, cu atât îmi vin mai multe-n minte, așa că voi încheia aici relatarea, fără să vă amețesc sau plictisesc prea tare.
Stați fericiți și chemați-mă la nunta voastră! :)
P.S.: A trebuit să improvizez puțin. Improvizație apreciată, din fericire. Ce ziceți de nectarinele mele? (dacă nu aveți suporți de numere de masă și cadrul vă permite, fructele sunt în regulă, dacă se înscriu în tematică, nu zgârie ochii prea tare. Veți avea nevoie și de sârmă precum și de patent – sfat – nu aruncați umerașele de unică folosință odată de dați jos fețele de masă de pe ele :P ) : 
Mai multe imagini puteți admira aici, pe pagina mea de facebook sau pe pagina lui Costin Gheorghe. Enjoy!