Adică un mic post în care vă explic de ce nu prea vorbesc la telefon.
Cum?! Cum nu vorbești la telefon?! Un organizator de ceva-whateverthatis- vorbește ÎNTOTDEAUNA la telefon. Asta ne-au învățat toate filmele și toți oamenii de PR de la noi de pe la serviciu. E o regulă – tipul care organizează e cel care e tot timpul ,,pe telefon”, căruia îi zumzăie nonstop soneria, care nu poate lua o înghițitură de cafea fără să spună ,,stai așa, chiar trebuie să răspund”. Mereu are mina aceea importantă care spune ,,știi…sunt într-o discuție cu președintele Americii”.
Ei bine…eu nu am abilitatea asta. Sigur, human touch-ul pe care îl ai la ,,voice contact” nu poate fi înlocuit de un mail sau de un SMS. De acord.
Însă eu prefer să nu folosesc telefonul decât când este neapărat necesar.
Adică atunci când este ceva urgent, care nu poate aștepta nici măcar cât timp se trimite un SMS sau care e mai lung decât poate fi scris într-un SMS. De obicei în ziua evenimentului, când știu că nu verifică nimeni e-mailul și de obicei mâinile sunt prea ocupate ca să scrie mesaje. Atunci, da. Atunci sun. În rest însă…discuțiile mele au loc mai ales în scris.
De ce?
Veți crede poate că-s o antisocială care se ascunde în spatele mailului. Parțial adevărat… Îmi ia ceva mai mult să mă ,,dezgheț”, cel puțin până cunosc persoana față-în-față. Faptul că nu îi cunosc mimica și obiceiurile verbale, că nu-i cunosc tonul, semnele din voce care denotă una sau alta, mă face să evit contactul verbal până la unul real. Trebuie să am o ,,față” pe care să o lipesc vocii. Dar adevărul real care mă face să vorbesc foarte puțin la telefon este că pentru mine telefonul este cel mai înfricoșător cronofag – și în afara cazului în care e de lămurit o problema punctuală foarte clară (gen – da sau nu, verde sau albastru, vii sau nu?) face lucrurile și mai confuze. De cele mai multe ori la sfârșitul conversației îmi este puțin mai clar ceva și puțin mai neclar altceva. De cele mai multe ori petrec 5-10-15 minute la telefon fără să pot face altceva, iar după ce închid mă trezesc că dau un e-mail ca să mai clarific ceva, pentru că n-am înțeles foarte clar o chestie sau am uitat să spun ceva.
În afară de asta, țineți minte ceva. E un proverb latin și e adevărat rău de tot. Scripta manent, verba volant. Adică ca să ai o informație sigură, nu doar ca sens, dar și ca ,,contract” între părți, trebuie să o ai în scris, altfel nu se poate demonstra. Iar dacă ai pierdut 30 de minute la telefon doar ca să ajungi la concluzia că o să scrii un mail cu tot ce ai discutat, ,,ca să fie clar” atunci eu sincer chiar nu înțeleg de ce nu poți trimite e-mailul de la bun început. Înțeleg norma socială, înțeleg că vrei să simți că ai o conversație cu un om, nu cu un robot, dar dacă ajungi în punctul în care consumi timp valoros – și pe al tău și pe al celeilalte persoane – de ce nu te poți adapta?
E-mailul este prietenul meu cel mai bun. Indiferent cât de stângace e compus, indiferent la ce oră vine, dacă sunt ocupată sau nu. Într-un e-mail pot adresa în scris întrebări clare și pot primi înapoi răspunsuri la fel de clare. Varianta mai rapidă – SMS-ul. Îmi place să lucrez asa. Rezolv din zbor mai multe lucruri – de multe ori dau un sms imediat după un e-mail și discut cu mai multe persoane în același timp despre lucruri diferite – totul foarte scurt si clar. Adică rezolv o grămadă de lucruri în același timp în care abia aș fi apucat să ,,încălzesc” o conversație telefonică. Da, eu sunt persoana aia detestabilă care poate tasta un SMS pe touchscreen în timp ce se uită la House of Cards și mai și înțelege care e intriga politică. De fapt nu m-am uitat la taste nici măcar o dată de când am început să scriu acest post.
Desigur, pot să înțeleg de ce alții preferă să discute la telefon. Ei au verbal lejeritatea pe care o am eu în scris. S-au născut cu telefonul lipit la ureche (hm…cred că și eu m-am născut așa, doar că am …evoluat în altceva) și găsesc firesc gestul. Dacă au o întrebare, apasă call. Eu am același gest pentru ,,send”.
Ei, eu sunt de pe planeta ,,te rog, da-mi un e-mail” și ,,poți să-mi scrii asta într-un SMS?”. E-mailul nu uită, nu minte, nu ia pe ocolite. Nu are probleme de dicție (are uneori probleme gramaticale…dar ce să-i faci). Nu are ,,nu am înțeles, poți să mai spui o dată?” și nici ,,stai că intru în tunel”. Nici vorbă de ,,nu te aud prea bine, cred că nu ai semnal”. Un e-mail primit rămâne acolo și primește sigur un răspuns, cât de rapid este posibil. Un telefon ratat rămâne ratat, fără să știi măcar despre ce era vorba, care era urgența, unde să-l ,,califici”.
În multe dintre zile telefonul meu este pe silent. E pe birou și-l verific din când în când. De multe ori e sub nasul meu și-l văd când sună. Dar îmi place să pot controla eu momentul interacțiunii, să-mi aleg eu momentul în care să sun înapoi sau să scriu un SMS. Bineînțeles, uneori mă comport ca o persoană umană normală și pur si simplu dau ,,slide to answer”. Pentru mine, telefonul este pentru mama, pentru soț (atunci când nu suntem pe whatsapp), pentru prieteni pe care nu i-am auzit de mult și pentru urgențe. Pentru sunat furnizorii în ziua evenimentului. Nu-l folosesc nici măcar pentru chemat taxi – mi se pare o pierdere de vreme oribilă și o lipsă de transparență care duce la probleme, mai ales când ai o adresă dificilă. Aplicațiile sunt cu 10 ani deasupra dispeceratului.
Yeap, I’m a freak. și de aceea vă rog, scrieți-mi. Pe orice canal – aici, pe facebook, pe mail. Pe SMS. Scrieți-mi și o să vă răspund. Promit. Și dacă vreți neapărat să vorbim, prefer să ne vedem :).
Fotografia zilei:
Credit foto: Be Light