Un fenomen foarte prezent în era contemporană este valul aproape unanim de cunoștințe/furnizori/prieteni care îți repetă aceeași și aceeași chestie, în cor, atunci când încerci să le povestești câte ceva despre planurile tale de nuntă. Fii egoist, e nunta ta, nu contează ce vor ei. (cu accent pe ei, ca și cum ei ar fi cei mai mari inamici pe care i-ai avut vreodată; într-un fel chiar sunt, dar despre asta în alt episod). Da, ei sunt familia ta, mama și tata. Nimeni nu se pune, efectiv, în locul tău, nimeni nu înțelege de ce așa de greu să le ții piept și cu toții își jură-n barbă că, atunci când le va veni vremea (doamne-ferește), vor trece cu nepăsare peste opiniile din familionul de obârșie. Lucru care nu se întâmplă decât rarissim, în contexte speciale, vă pot garanta asta. Saltul dintre generații există și se cască amenințător atunci când apare în scenă…o nuntă. Mi-am pus problema, la rândul meu, care mi-ar fi reacția dacă progenitura mi-ar veni în prag povestindu-mi ceva ce mie nu mi se pare acceptabil. Nu știu exact ce, că firește că trăiesc acum cu senzația că pot înțelege orice.
Bun. Pe de o parte, sigur, nunta ta rămâne nunta ta, însă dacă stai puțin și analizezi, simplul fapt că faci o nuntă e un gest care strigă după recunoașterea, binecuvântarea socială a existenței noii tale familii. Clar, vremurile s-au schimbat. Multe dintre tradiții sunt decrepite, dacă nu chiar stranii. Unele nici măcar nu sunt tradiții adevărate, ci un arsenal de ciudățenii adunate pe drum, la care lumea nu poate renunța nici picată cu ceară. Și totuși, cine e judecătorul care poate să hotărască cum trebuie să fie nunta ta? Oare cei care arata cu degetul către familia ce are pretenții peste pretenții, nu au, la rândul lor, același comportament? Nu pun și ei o cantitate de presiune aproape egală ca cealaltă tabără?
Există și reversul medaliei. Oameni care pleacă nelămuriți de la nuntă pentru că n-au văzut momentul cu jarteaua și n-au mâncat sarmale. Lista le e incompletă și asta îi nemulțumește. Iar ei nu uită să-și strige nemulțumirea, sub formă de bârfă, pe la toate colțurile pe care le văd în drum. Și uite-așa, toată splendoarea de nuntă devine front de luptă.
Dar de ce trebuie să fie un război?
Nu mă înțelegeți greșit, nu susțin și nu încurajez nunțile-afaceri în care cuplul n-are nimic de spus, comandate după un tipar de multe ori kitchos, care de fapt nu place nimănui, nici măcar celor care îl perpetuează. Am auzit de părinți care amenință cu absența de la nuntă dacă ea are loc într-o anumită locație sau dacă mireasa poartă perle. Am auzit atâtea absurdități că n-am timp și loc să vi le-nșir.
Dar.
Repet întrebarea. De ce trebuie să fie un război?
Cum ar putea familia să nu fie importantă? Și, în același timp, ce ar putea fi mai important decât ce vrei tu?
Nunta mea a fost foarte departe de tiparul unei nunți românești. Am purtat războaiele mele, am avut dorințele mele. Iar asta nu o face nunta perfectă, ci doar nunta care mi s-a potrivit mie. Și mă întristează uneori când discut cu o viitoare mireasă și văd că încearcă să-și justifice deciziile, încercând să evite să fie judecată după ele. Fie că-ncearcă să explice de ce nu vrea să arunce buchetul sau de ce vrea taraf de lăutari. Chiar are importanță de ce?
Pentru că ăsta e rezultatul războiului.
Iar eu nu vreau război, eu vreau fericire, zâmbete și frumos! :).
Make love, not war!