După atâta amar de liniște, azi apar două posturi pe blog! Uau! Cam tare, nu? Eh. Uite că pur și simplu am chef de scris pe blog. Mărturisesc că pentru acest post primul gând a fost să merg și să resuscitez Verzi și uscate, după care am realizat că acum locșorul meu este acum aici și sper din tot sufletul să nu vă supăr că poate, uneori, o să scriu lucruri care nu au deloc legătură cu nunțile.
Ba… de fapt dacă mă gândesc eu bine de tot, cam totul are legătură cu nunțile. Păi eu vreau să vă povestesc în seara asta despre Turandot – cea – care – fuge – de – măritiș, ba mai mult, decapitează toți pretendenții care nu știu să răspundă la cele trei ghicitori pe care ea le aruncă în joc. Pentru că, în seara asta, după multă, multă vreme, am ajuns din nou la Operă.
Și s-a lăsat cu peripeții. Băi nene… Mai întâi am întârziat, chestie care m-a făcut să plâng de ciudă (puțin, cât să-mi anulez anticearcănul și rimelul şi să arăt ca un panda cu vestă in a very bad hair day). Dar tanti au fost de treabă și ne-au lăsat să intrăm, cu condiția să mergem la balcon (aveam locuri jos, în sală). Am ajuns cu fundul pe un scaun pe undeva pe la jumătatea primului act, când Calaf se certa cu Ping, Pang și Pong, care nu-l lăsau să facă prostia. A venit repede pauza, am lăsat hainuțele la garderobă și ne-am năpustit pe locurile noastre, unde erau alții, pe care i-am relocat pe locurile proprii. A început actul doi. Și nu a început bine că James Lee a dat un rateu. I s-a oprit vocea și mie în același timp mi s-a oprit pulsul. Nu pentru că aș fi fost dezamăgită, dar pentru că am simțit ORGANIC panica lui. Am trăit un moment de transpunere, de empatie maximă. Mi-au transpirat palmele, nu puteam decât să mă gândesc că trebuie să cânte din nou și că poate n-o să poată. Dar poate o să poată. Și a cântat iar. Și iar vocea nu l-a ascultat. Și eu am început să mă foiesc din ce în ce mai tare. Vlad îmi facea semn să mă potolesc, că vrea să asculte, eu eram acolo în chinurile iadului. Aoleu. Ce se face. Ce o să se întâmple. Pe ultima intervenție abia a fredonat… Eram înmuiată toată în scaun, cu pulsul ridicat, cu palmele umede, cu ochii mari. Mă uitam în jur și nu-mi venea să cred că toți sunt așa calmi. Mă gândeam – băi nene, voi ori credeți că așa era partitura (what?!), ori sunteți nesimțitori tare. Ori sunteti actori mai buni ca ăia de pe scenă. Păi mie îmi venea să mă duc pe scenă și să-l bat pe tip pe umăr și să-i spun – e ok, nu te speria. Se întâmplă! (am văzut apoi pe pagina lui de facebook că a anunțat astăzi că are probleme de sănătate, dar totuși trebuie să cânte pentru Turandot și că asta îl sperie…). Vedeam cum își strânge pumnii și înghite în sec, și are mușchii mandibulei așa de încordați că s-ar putea sparge oricând.
Când… din fericire…
…A căzut cortina și a venit o pauză luuuuuuungă. Apoi una dintre tanti ne-a anunțat că din motive de probleme de sănătate la capitolul solist, Calaf în actul 3 va fi interpretat de Liviu Indricău și că se cântă varianta scurtă, a lui Puccini (adică fără final). M-am uitat la Vlad acuzator – VEEEZI? Nu am exagerat. Era rău!!! Urma Nessun Dorma. Oamenii au aplaudat, pentru încurajare. Cortina s-a dat la o parte… și eu am zis că gata, e ok. Și acolo era Calaf. Pe scaun. Livid, speriat. Inițial mărturisesc că nu l-am recunoscut, am crezut că e cineva care știe rolul, chemat de acasă (dar atunci de ce nu se cântă tot?). Apoi m-am lămurit – era Pang. Era alb ca hârtia, cu picioarele adunate, cu mâinile tremurând, privea în jos, cât corul cânta introducerea. Era ca la examenul de admitere. Poate mi s-a părut, poate aşa era interpretarea lui. Dar dacă mie mi s-a părut, nah… Și eu iar am intrat în focurile iadului. Și iar am empatizat – mi-era atât de frică de tremura scaunul cu mine – dacă nu îi iese, dacă nu sună… dacă.Sigur că știa aria, toată lumea care a auzit de Pavarotti o știe, darămite un tenor… Dar să o cânți așa, pe scenă, în rol, din senin… fără repetiții, fără… I-am zis lui Vlad – băi, tu îți dai seama că omul ăsta nu are rolul în repertoriu! Și era așa tânăr…
Of, și i-a ieșit așa frumos, și publicul l-a încurajat, și a fost Nessun Dorma. Liu a murit și cortina a căzut din nou. Liviu Indricău, nu știu dacă te cauți pe google și dacă o să citești vreodată asta, dar ai fost la înălțime! Bravo! Și să știi că eu am avut emoții pentru tine, acolo, în sală, rândul 6, locul 13…Stai, 13?! Hm…
Deși a fost un fiasco parțial, a fost atât de frumos! Am avut atât de multe emoții – pentru Calaf și apoi pentru Calaf. Ce seară!
Povestea a rămas neterminată. Cred că, într-un fel a fost mai bine. În varianta actuală se termină atât de siropos că aproape nu se justifică chinul celor doi tenori. Parcă a fost mai frumos așa, unde maestrul s-a oprit. (cine știe, cunoaște).
Sper că nu v-am plictisit cu relatări care poate nu vă interesează. Dar acesta este acum blogul meu, locul unde vă scriu. Și am simțit nevoia să împărtășesc cu voi emoțiile pe care le-am avut în seara asta. Promit să nu am multe alunecări de genul acesta.
Nu avem fotografia zilei (pentru că am avut-o mai devreme), dar avem Nessun Dorma interpretată la Opera din București de James Lee, care în seara asta nu a avut ocazia să o guste: