Povestea noastră comună, a mea, a Iuliei și a lui Deo, începe astă iarnă, atunci când Iulia mi-a scris un mail. L-am parcurs ușor-ușor (era foarte lung) și am realizat că am de-a face cu specia rară de miresus creativus agitatus. Doamne, ce de lucruri erau în mailul acela! Invitații, moodboarduri, gradina englezească, noțiuni de porcologie (sau așa), dantelării, povești, câte și mai câte. Locul faptei: Palatul Stirbey în persoană. Fotograf: Cristian Ana.
Boon, și ce mai caut eu aici? Fata asta pare că știe deja tot ce are de făcut.
Da, numai că… degeaba știi tot ce ai de făcut dacă ai pus totul singur la cale, fără să angajezi pe cineva. Ce o să faci, o să pui în practică instalațiile îmbrăcată în rochia de mireasă, cu coronița de flori pe cap? (din experiență vă zic că prietenii care se oferă să facă lucruri se vor da bătuți și ascunși de numa în ziua aia). Și uite-așa am pornit noi două pe același drum – eu fascinată de un client pe care nu aveam voie să-l ratez, ea fericită că s-a găsit omulețul care să pună osul la treabă în ziua X.
Ați crede, poate, că aici s-a pus în cui discuția noastră și că ea s-a reluat undeva prin august. Ntz. Dacă n-am bârfit și am comentat și am întors cu susul în jos și cu înăuntrul afară nunta la români, am ajuns și pe la Maison Dadoo (fără de care pajiștea n-ar mai fi fost pajiste și nici candy bar-ul candy bar, ce să mai vorbim de buchete, lumânări și coronițe, de flower girl sau de corsaje pentru domnișoare). Nu trecea ziua să nu încingem messengerul. Eu aș zice chiar că am ajuns să ne împrietenim.
Poate unii cred că asta este o greșeală. Să te împrietenești cu cei cu care, până la urmă, faci afaceri. Că după aia se ajunge la bani și cineva are sigur de pierdut pe undeva. Numai că, în cazul meu, nici nu prea poate fi altfel. Când nu reușesc să mă împrietenesc cu clientul este rău. E ca și cum aș fi bolnavă. E ca și cum nu am ce căuta în film, în imagine, în poveste. Sufăr, mă perpelesc, am impresia că greșesc undeva.
Facem aici un time lapse, că deja m-am întins prea mult, și ajungem la ziua nunții. Păi măi nene, în ziua nunții bătea un soare orbitor care mi l-a prăjit puțin pe domnul Sas, la datorie la întins inimioare de hartie și ceasuri de buzunar prin copaci pe scara metalică din Buftea. În timp record s-au însirat pe pajiște scaune, baruri, colțuri de poveste, pinate, uși decorate cu flori…Mi-am exersat talentele vagi de designer și am amenajat masa cu macarons și dulapiorul cu de toate. Mă uit acum la mușețelul din găletușă și la lădițele cu flori în poze și mă gândesc că le-am cam nimerit, așa… Am instalat altarul pe locul unde a fost scena Luciei la Summerwell (ăia care ați trecut pe acolo în singura zi de festival). Vreau să vă spun că sunt mândră de crăcuța verde încolăcită pe altar, e opera spiritului artistic ce se zbate nerecunoscut în interiorul consortului meu. Saloanele erau aproape gata încă de cu seară, când mireasa cocoțată elegant pe scară atârnase bricolaje personale de candelabre, șervetele fuseseră înobilate cu ceva sfoară și meniuri amuzante, buchetele de cărți nobile fuseseră așternute pe mese, aproape totul era pe poziții.
Cu ceva fibrilații date de întârzierea barului și – ca de obicei – de prietena mea, panica de rigoare (care a lipsit la un singur eveniment, căruia îi va veni rândul la poveste cât de curând), ceremonia a început. Eu am dat peste cap un Aperol Spritz taman în timp ce părintele cânta solemn taina cununiei și am plecat împleticindu-mă spre palat, unde aveam de terminat treaba începută. Adică de aprins „decât” 8 felinare si 50 de lampioane decorative cu nisip pe post de ancoră înșirate măiastru de domnul Sas în persoană pe terasa palatului. Și de pus niște floricele prin sticluțele de pe mese. A, da, și de aranjat borcănelele cu dulceață de cireșe pe masa de daruri pentru invitați. Sigur, mai era de amenajat colțul caricaturistului și de amplasat panoul de plută cu așezarea la mese. Piece of…pork!
După ceremonie nuntașii s-au mai delectat pe pajiste cu jocul de kubb (cu piese cum altfel decât sub formă de porci roz!), cu niscai Macarons de la Madame Lucie, cu ceva fotografii din copilărie și cu un cap gigantic de șoarec ochelarist suspendat de-o cracă, ce avea nevoie să fie spart cu o bâtă- de urgență!
Sindrofia a început cu întârziere la orele 8 și jumătate trecute fix, cu întârziere destul de mare. Întârziere recuperată, cu desfășurătorul meu nu se pune nimeni și nimic!
Vârful serii a fost, fără doar și poate, pe pajiște, în beznă, căutând cutiile și scara metalică, ascunse de prietena mea de care vă povesteam mai devreme, panica cea simpatică. Noroc cu farurile dubei de la Maison Dadoo și cu barmanul cel degraba surghiunit pe pajiște care nu avusese încă răgaz să mute barul în incinta (da, a stat ceva singur pe întuneric pe pajiște, el zicea că nu-i e frică, eu cred că a și bravat puțin, mai ales dacă ținem seamă de poveștile cu fantome pe care ni le-a îndrugat paznicul de pe domeniu cât am decorat zona).
La tort s-au vărsat niscaiva lacrimi de fericire, mireasa mea a fugit și a spart nunta de alături – ceva deosebit, o să mă bată că v-am povestit asta, dar mie acțiunea ei în forță mi s-a părut beton :P. Am plecat pe la 3 și jumătate, în toiul petrecerii, nu de alta dar a doua zi mă așteptau Diana și Matei cu parul în bătătură. Așa că m-am târât incantând în barbă rugăciuni anti-ploaie pentru duminică, am dormit puțin și…stai, că asta deja e altă poveste.
Darling, it was extraordinary! (da, folosesc accentul acela britanic pe care vă imaginați că îl folosesc). La așa clienți să tot atârni lucruri prin copaci și să tot stai la bârfă pe messenger până la ceas târziu de seară.
Că dacă n-ar fi, nu s-ar mai blogui.
P.S.: Imagini de la eveniment puteți admira aici, pe pagina mea de facebook sau pe site-ul Anei Cristian.