Eram la Sinaia, mă pregăteam să vizitez Palace-ul pentru prospecție. Cred că eram în aprilie. Să tot fi fost seara pe la 22.00 (sau poate exagerez, în timp mintea mea creeaza povești pe care apoi le și crede) când am primit un mail de la Diana Silvia Elena Stan (nu sunt sigură că am nimerit ordinea, dar astea sunt prenumele cu siguranță). L-am citit repejor de 2-3 ori pentru că acolo, în câteva rânduri erau îngrămădite multe, multe, multe idei frumoase și îmi era greu să le concentrez într-o singură propoziție pe care s-o diger. Ok, deci scria în mail că ea și Matei se căsătoresc în august. Nu aveau locație, deci nici dată rezervată, dar știau sigur că va fi în august. Undeva cu iarbă verde, în România, preferabil în București. (ah, am uitat să vă spun că ei locuiesc în Belgia, unde studiaza filosofia). Că vor buline și culori și cărți, că vor cărți suspendate (I failed to do that). Zonă de fumat cu canapele direct pe iarbă, ring de dans din lemn, ceva sesiuni de live cooking. Mese rotunde și chiavari albe, multă culoare, multă, multă culoare.
Le-am răspuns imediat, încercând să sar repede cu o oferta, dar și cu niște idei. Câteva, e drept. Niciodată nu refuz să ofer ideile care îmi trec prin minte spontan. Dacă ajut cu ceva, nu pot fi decât bucuroasă că am făcut-o, chiar dacă oamenii nu mă vor contracta pe mai departe.
Și uite-așa a mai trecut aproape o lună.
Prin luna mai Diana Silvia Elena Stan mi-a scris din nou. Se hotărâseră ei să lucreze cu mine. Am ciocnit un pahar virtual de șampanie și am purces. Am primit un document cu conceptul nunții lor, pus la cale de ei doi. Și uite-așa a început saga noastră derulată parțial pe mail, parțial pe Basecamp (care tare mi-a fost de ajutor până când a început să fie pe nejustificat de mulți bani). Am stabilit așa, de la distanță, furnizorul de flori și fotograful. Locația a fost imposibil de stabilit. Am dat mailuri din mașină, mailuri din bucătărie. Mailuri noaptea, mailuri dimineața, de la semafor, de la lecțiile de tango, între doi biscuiți – cert e că adevărul a fost greu de stabilit. Plus că datele (cele doua weekenduri din august, datorită celebrului post ortodox) erau din ce în ce mai indisponibile.
La sfarsitul lunii iunie Diana și Matei au venit în București. Atunci m-au anunțat și că s-au hotărât la o locație, o grădină proprietate privată din București. La doar câteva zile după abucureștenizare am fost să-i cunosc și să vizionăm împreună și locația. Ce m-a izbit frontal? Aparența extrem de fragilă a Dianei – ar trebui s-o cunoașteți în persoană ca să înțelegeți la ce mă refer. Șocul cel mai mare l-am avut atunci când i-am auzit vocea (și aici intră o vioară). Deci, doamnelor (și cei câțiva domni) are Diana Silvia Elena (fostă) Stan o voce așa suavă și blândă, că n-ai zice că e-n stare să transmită ironii pe Basecamp așa cum o face! Hehe…
Foarte curând bătut în cuie și partea muzical-dansantă. Cum aveam de-a face cu fani byron iar eu am o scurtătură către byron care se cheamă Lițescu, treburile au mers incredibil de ușor, nici n-ai fi crezut că cu doar două săptămâni în urmă nu știam de capul nostru.
La invitații i-au ajutat prietenii lor, cei care au înțeles cel mai bine intenția din capetele lor filosofice (să vă explic, când Matei începe să explice ce vrea, explică foarte, FOARTE bine. Atât de bine că poate ocupa și două A4). Au avut în final atât o invitație virtuală cât și una fizică destul de elaborată, în concept. Din păcate nu am un exemplar fotografiat ca să vi-l arăt.
Data s-a stabilit pentru 19 august. Eu aveam deja contract pentru 18 august, cu Iulia și Deo – deci m-a coafat cumva alegerea. Mă rog, m-a coafat bine, să reziste, pentru că evenimente în zile succesive pentru un planner care stă acolo de la început la sfârșit înseamnă să ai nevoie de o coafură beton-armat.
După aceea, cum șade bine oricărui planner care intră în vrie, am plecat în concediu o săptămână.În timpul ăsta, Diana și Matei au fost foarte cuminți și s-au dus la degustările programate cu firmele de catering, în urma cărora au fost etern vrăjiți de Sky Bar Catering, așa să le rămână numele!
Am reluat dansul la întoarcere. Pentru candy bar am recomandat-o pe Anca – Cookie Jar. S-a încropit repede și o degustare, la Lente cel din strada Arcului, unde dieta mea a abdicat pentru cinci minute din cauza unui choco-pop delicios.
În paralel se purtau discuții cu Maison Dadoo pentru flori si logistică și se țeseseau rochii măiastre, pe bugete și forme alese.
Și ziua se apropia… aș zice ca un fluture diafan, dar de fapt se apropia ca un dinozaur din Jurassic Park pentru trei oameni (ei doi și cu mine) care erau încă destul de descoperiți prin părți vitale.
Pe ultima sută i-am lăsat aproape singuri. Și-au făcut singuri instalația betonificată de becuri (pe care am urcat apoi doar lampioanele închiriate de la Dadoo; sigur, e simplu să spun că le-am urcat – e bine să dăm aici credite domnului Costel, cine știe când citește și ce spune despre aceste afirmații). Diana s-a împrietenit cu Darius de la Maison Dadoo și a făcut în timpul vizitelor la atelier o pasiune pentru craspedia (nu știți voi ce e craspedia, păgânilor…). Pe ultima jumătate de sută am găsit cerceluși verzi sub formă de albinuțe pe care i-am comandat pe net iar Diana a reușit să găseasca, după îndelungate căutări prin capitala noastră prăfuită pantofi aproape așa cum și-i dorea. Adică aproape verzi. Matei și-a găsit repejor ținută adecvată, iar eșarfa și batista i-au fost confecționate cu grijă aproape părintească (deh) de către nașa pricepută, așa cum zice Diana, ,,dintr-o cârpă” (nu știu exact ce să zic despre cârpa asta, că mie nu prea îmi arăta a cârpă… Cârpă premium, poate).
Trebuie să vă mai spun că ei doi au fost foarte, incredibil de temerari, și si-au asumat, în ciuda mailurile mele alarmiste, toată povestea din grădină fără un plan B. Adică fără cort. Să vă explic, dacă ar fi plouat, petrecerea s-ar fi…cam… anulat. Just like that. Ar fi existat și o variantă indoor, dar nimic din ce admirați acum în imagini n-ar mai fi fost posibil. Și ar fi fost păcat.
Și s-a apropiat. Și s-a apropiat. Și a venit.
Și eu eram foarte obosită. Parțial de la faptul că mă bătuse soarele-n cap de numa și cărasem prea multe cutii pe jos în după-amiaza de dinainte. Parțial de la cele două (sau trei?) pahare de Aperol Spritz de la petrecerea Iuliei și a lui Deo, ups… În fine, pe când m-am înființat în grădină, proaspăt extrasă din baia fierbinte cu paharul cu vitamine la cap, Maison Dadoo și domnul Costel pe care deja l-am amintit mai sus, dar si băieții (și fata) de la Sky Bar se ocupau cu diverse, mișunând în mod creativ prin iarbă. Mi-am intrat repede în rol și am început să prestez de zor lampioane și să hotărăsc unde punem una-alta. Faptul că mă bătea din nou soarele în cap nu mă ajuta foarte tare, însă eram fericită că nu plouă. Curând a venit și muzica și au început probele, nu înainte să ne treacă pe deasupra capului niște nori extrem de negri și de înfricoșători care mi-au făcut dor de soarele care mă bătea mai devreme în cap, pentru a doua zi consecutiv. Și care, din fericire, au plecat de unde au venit și ne-au lăsat în pace.
A venit și nenea cu prăjiturile și am aranjat cum am știut eu mai bine merele în caramel, bezelele și cupcakes-urile tematice pe care Diana și Matei și-au dorit sa fie scrise nume de filosofi. Am aranjat apoi toate borcanele cu pietre albe pe care Matei mi le lăsase cu limbă de căsătorie în foișor. Ultimul care a sosit (dar la timp) a fost barmanul ce urma să presteze mirobolantele cocktailuri. Barman insuficient era să aflăm ceva mai târziu, însă țin să-i mulțumesc pe această cale pentru turul de forță pe care l-a întreprins, a fost la super-înălțime! Am trecut prin momente grele odată cu știrea că numărul de invitați se suplimentează, moment depășit în primă instanță destul de bine. L-am depășit și în a doua instanță, dar asta este o poveste atât de lungă că ar merita propriul post umoristic pe blog și mi-e teamă să nu supăr mireasa, că mă sună și-mi vorbește cu vocea aia caldă și uit iar de la ce am început discuția.
Când alaiul s-a întors de la Biserica Rusă unde cea mai frumoasă slujbă care s-a ținut vreodată la Biserica Rusă tocmai luase sfârșit, grădina era toată gătită ca de nuntă, eram cu lucrurile pe făgaș normal. De-aici încolo e doar povestea de la suprafață, poveste care pentru ei va rămâne ca ziua specială care le dă acum voie să spună tuturor că ,,They did it their way, no matter what”.
A fost seara în care am învățat să îi reiubesc pe byron. Seara în care am aprins, probabil cele mai multe lumânări din viața mea. Seara în care am văzut cum se face live cooking pe pajiște și cum arată și se face o Pavlova (doamne, că bună mai fu). Seara în care am învățat enorm de multe și în care am făcut multe greșeli. Seara în care, în ciuda acestor greșeli, am stat pe-o bancă, mi-am întins picioarele bătrâne, m-am uitat spre cer cu un aer moromețian (era senin, în ciuda norilor de la amiază) și m-am gândit – am făcut-o și pe asta! Și m-am uitat la final la ei doi și ei erau bine. Și toată lumea era bine. Și roua mustea în iarbă și parcă ne doream cu toții să o luăm de la capăt, că parcă n-am fost atenți la tot ce s-a întâmplat.
În final… o să fiu tot sinceră. O să vă spun că a fost greu. A fost extrem, extrem de greu. Poate ar trebui să spun, după experiența primului sezon, că cea mai dificilă a fost nunta VIP cu 700 de invitați. Sau cele din deplasare, neavând siguranța teritoriului propriu. Sau nunta Iuliei, cu o componentă atât de semnificativă hand made și cu un iz atât de personal că aș fi riscat să-l stric din neatenție. Poate-ar fi fost firesc să mă sperie mai mult nunta lui Alex și a Elenei, fiind prima. Dar nu. Vă pot spune acum, la final, cu mâna pe inimă, că acest proiect a fost de departe cel mai dificil și probabil cel mai înfricosător dintre toate. Termenul a fost extrem, extrem de scurt, ideile mirilor au fost ambițioase și excentrice, iar ei doi sunt două persoane foarte inteligente, speciale și sensibile – dificile pe alocuri. Unele lucruri au fost mult, mult prea gândite și răsucite pentru așa un deadline, în vreme ce altele au fost făcute-n pripă și calculate supreficial. Și sunt multe nuanțe care fac din acest proiect cel mai dificil din primul meu an de activitate, pe care nu vi le pot reda așa că nici măcar nu încerc să o fac. Și când mă uit în urmă, mă gândesc că poate așa o să schimbăm lumea. Poate că trebuie, pur și simplu, să fie foarte greu ca să fie apoi ușor. Iar când mă uit la poze mă gândesc că a meritat cu vârf și îndesat.
În plus e ceva ce știu că ei așteaptă. Și o s-o zic, pentru că așa e potrivit să zic. Pentru acest eveniment, cel mai mare merit este al lor. Pentru că au avut o putere fantastică să lupte pentru ideile lor. Pentru că s-au ambiționat să încalce toate convențiile în condiții deloc simple, pe care nu vi le pot expune aici. Pentru că se iubesc și asta se vede. Pentru că sunt fani byron. Pentru că au ales tortul ăla atât de special. Pentru că au avut încredere în cele câteva recomandări pe care le-am făcut, de la distanță – iar asta mi se întâmplă destul de rar, mi-aș dori să se întâmple mai des.
Chapeau.
A voastră, The Wedding Styler și Ioan Stoica, căruia îi datorăm credite și plecăciuni pentru fotografii.