Încep acest post brusc. Dar brusc de tot.
E ceva ce sigur nu știți despre mine. Sau știți doar parțial.
Iubesc muzica.
Bun, cine nu iubește muzica?
Nu, n-ați înțeles bine. Eu chiar IUBESC muzica. O iubesc la disperare.
A început în clasa I, când colega mea, Ramona Popescu mi-a făcut cunoștință cu pianul ei de acasă. Sigur, toți copiii sunt fascinați mai mult sau mai puțin de pian- apeși clapele, sunete frumoase ies de acolo, cum să nu-ți placă? Eh, nu. Pentru mine, chiar și așa copil de șapte ani cum eram, clapele alea sunau divin. Peste orice experimentasem până atunci. Și povestea nu se încheie aici, ba abia începe. Ramona Popescu, colega de clasă, avea o mătușă – Sanda Popescu. Cred că dacă Sanda Popescu ar fi fost tânără în zilele noastre, ar fi fost cea mai tare hipsteriță în viață. Sanda era o femeie non-conformistă (de la vestimentație până la comportament), independentă și mai ales profesoară de pian. Așadar, după insistențele mele, mama a mers cu mine în vizită la Sanda. Vă amintesc – eram în clasa I.
Sanda mi-a făcut un test simplu de auz – îl puteți încerca cu copiii voștri acasă oricând. Respectiv bătea cu pixul într-o suprafață dură și mă ruga să replic întocmai sunetele pixului, cu un alt pix. De la foarte simplu (două-trei bătăi regulate) și până la formule mai complexe, inventate pe loc. Ei, drace, ce să vezi, copilul avea un auz impecabil. Asta – coroborat cu degetele lungi cu care m-am născut, mă făceau candidatul ideal pentru lecții de pian.
Și așa am devenit eu elevă a școlii de muzică din Pitești. Ce a urmat a fost copleșitor pentru mine, pentru părinții mei și pentru toți cunoscuții. Aparent aveam acest talent infinit, ureche nemaipomenita, Dinu Lipatti era mic copil. Băteam orice dictat de la lecțiile de teoria muzicii, orice solfegiu. Era ceva natural, nu ceva căutat. Mai târziu, la orele de teorie/dictat/semiarmonie cu domnul Petrică, auzeam toate acordurile, toate răsturnările, era o joacă.Mi-era greu să-mi explic cum alții nu aud intervalele. Nu exista, în plan teoretic, nimic dificil. Pur și simplu muzica era ceva natural în mine, era evident că trebuie să fac ceva în acest sens pe viitor.
Revenind la momentul în care familia mea a realizat că are un mic geniu muzical în familie (ȘI muzical – că vorba aia, de citit citeam de la cinci ani benevol, socotitul era o gluma, și toate celalalte care vin la pachet) – a venit revoluția, am ajuns prin casa la III-a, talentul meu era în continuare covârșitor pentru toți cei din jur, așa că ai mei au hotărât să sacrifice ceva economii personale și să achiziționeze o pianină. În mod miraculos, o doamnă poetă (Vavila Popovici pe numele dânsei) se hotărâse în aceeași perioadă să vândă pianina vineză Hoffman, cu placă de bronz. Dorea să o vândă, dar nu dorea să o înstrăineze oricui, în orice condiții. Părinții mei au convins-o că eu sunt candidata ideală pentru atingerea clapelor de fildeș, așa că m-am pomenit cu pianina din lemn de cireș acasă. Stare impecabilă, placă de bronz, surdină, tot ce și-ar fi dorit orice tânăr aspirant la titlul de muzician.Pe teorie stăteam bine, pe practică, după cum v-am zis, stăteam strălucitor.
Și așa au mai trecut niște ani.
Dacă vă gândiți că a fost simplu, vă rog să vă gândiți din nou. Devenisem un fel de mini-vedetă a cartierului. Oricine venea în vizită venea în primul rând pentru a beneficia de o porție din interpretarea magistrală a micului muzician din familie. Studiam, studiam și iar studiam, cântam și încântam audiența de acasă și ocazional pe cea de la Școala de muzică (devenită Liceu odată cu libertatea semicapitalistă) și toate lucrurile păreau merge în direcția potrivită, până în ziua în care eu am realizat că pentru mine muzica nu poate fi o ocupație. De ce? Pentru că începeam să realizez că îmi place să trăiesc. Că mă transform ușor într-o persoană superficială, care preferă să-și umple vremea cu tot felul de nimicuri plăcute, altele decât studiul muzicii. N-aș fi putut pe vremea aceea să pun în cuvinte atât de ușor ce se întâmpla, dar privind înapoi – despre asta era vorba! Eram doar un om mic căruia îi plăcea viața și care nu-și dorea să exceleze în vreun domeniu, ba mai degrabă să fie doar unul din ceilalți.
Și uite aici s-a rupt filmul. Aparent. Am dat la un liceu teoretic – cel pe care eu l-am ales, în suspinele generale ale familiei și în încuviințarea tacită a profesorilor din generală care mă vedeau copilul perfect, potrivit în orice alt domeniu (v-am mai spus că sunt un mic geniu, nu?). Sigur, eu aveam alte bălării în cap- și mă țineam strâns cu dinții de ele, dar astea sunt alte povești.
Și așa mica speranță a muzicii argeșene a abandonat studiul pianului și s-a retras în mulțime. A dat la faculatea de Drept – unde, culmea, a și intrat (pe vremea aia era greu, maică, greu), apoi a abandonat și dreptul și s-a apucat de publicitate, și – to cut the long story short – într-o bună zi i-a cășunat că ar fi bine să se facă wedding planner. Între timp a apărut și episodul Sound Choir, care nu s-a încheiat, și despre care promit că vă povestesc pe larg altădată.
Dar.
Acum vine partea cea mai grea, aia în care trebuie să vă explic cum se combină treaba cu muzica cu nunțile, căci e dureros tare.
Eu cred că muzica e parte integrantă a vieții unui om. Pe scurt, bazându-mă sau nu pe experiențele mele anterioare, nu cred că un om poate duce o viață frumoasă fără muzică. Iar când clienții mei categorisesc treaba cu muzica în ,,whatever works pentru audiență”, mă ia cu tremurici.
Am scris așa mult, că nu cred că pot să termin povestea coerent, așa că las continuarea pe altădată. Dar termin cu un îndemn – oricât ar costa, faceți un efort și încercați să aduceți în ziua voastră specială muzică de calitate. Că e un DJ BUN, că e o trupă care știe ce face … Nu angajați ,,o trupă” oarecare. Nu neglijați. Nu lăsați la coadă. Nu contractați mașini de fum și lumini psihedelice. Aduceți MUZICĂ la nunta voastră.
Nu știu de ce, dar simt potrivit să pun în finalul acestei postări o piesă românească interpretată de o voce caldă pe care mi-o doresc mult să o văd pe chipurile voastre la nunțile voastre (da, se întâmplă asta):
Cam asta. Ne auzim cu episodul doi despre muzica din viața mea.