Am acum un moment de revelație – și pe bune că l-am avut chiar acum. E 14.45 ora României, trag din a doua cafea pe ziua de azi și încerc să mă urnesc către taskuri nerezolvate.
Și cum îmi aruncam privirea peste muntele de hârtii și mă tot făceam că mai e încă timp azi să fac tot ce n-am făcut, am dat un click pe site-ul cel nou al Andreei Baniță. Pentru că, nu-i așa, când ai multă treabă tot ce-ți trebuie este un click pe un site.
Nu știu dacă voi, cititorii mei, o știți sau ați auzit de Andreea. Dacă lucrați în lumea asta, însă, cu siguranță ați auzit. Eu am cunoscut-o abia astă vară și deși nu vreau să intru în detalii, că nu despre asta este vorba, pot să vă rezum concluzia mea – Andreea este unul dintre acei oameni care fac din ocupația lor o artă. În artă nu se fac compromisuri (pentru că ele i-ar schimba statutul de artă) și asta face atât de grea împletirea ei cu o activitate comercială (și nu cred că vă zic nimic nou cu asta – se aplică în muzică, în cinematografie, în teatru, în literatură…). Ea este acel ,,altceva” pe care toată lumea-l dorește, la care toată lumea jinduiește – și pe care, când au acces la el, încearcă să-l transforme. Pentru că altceva-ul acela nu se apropie suficient de ceva-ul care ține oamenii în zona de confort. Și de aici paradoxul – vreau altceva, nu știu exact ce vreau – dar vreau să fie special și diferit – și aș mai vrea ca acest altceva să nu iasă din următoarele limite [insert here your comfort zone borders].
Ca să n-o mai lungesc, site-ul Andreei mi-a adus aminte ideea pe care creierul meu îmbătat cu cofeină a dezvoltat-o și pe care, iată, degețelele încearcă acum s-o priponească într-un articol de blog.
Mi-aș dori tare mult să mai fiu o dată mireasă.
Dar nu pentru că vreau iarăși o petrecere, nu pentru că vreau să mă mai îmbrac în vreo rochie specială, nu, nu. Mi-aș dori să fiu din nou mireasă pentru că sunt ATÂT de mulți oameni pe care abia acum i-am descoperit care mi-ar putea oferi așa de multe, că mi-aș dori să pot să îi las să-mi dea tot ce vor ei să îmi dea pentru o zi care n-o să se mai repete. Sunt teribil de invidioasă câteodată pe clientele mele care lucrează cu unii dintre oamenii ăștia. Și mor, mor, mor de ciudă când văd cum își fac viața grea punându-le bariere, scotocind febril pe toate părțile, frământându-se noaptea-n pat – când au aceste resurse la îndemână, cărora nu ar trebui decât să le spună ,,do your thing”.
N-aș vrea să fiu înțeleasă prost. Știu că nu trăim în Wonderland și că în general toate lucrurile frumoase costă bani – și e sănătos să avem limite. Hell, chiar eu încerc să stabilesc niște limite, de la bun început.
Dar tare mi-ar plăcea ca astea să fie singurele limite. Să văd oamenii că lasă pe alți oameni să le dăruiască ce au ei mai bun, în aceste limite.
Lumea ar fi un loc mai bun, miresele ar dormi noaptea mai bine iar eu aș fi din ce în ce mai invidioasă. Pentru că invidia mea scade cu fiecare mail cu ,,modificări” și ,,dar”-uri pe care îl citesc. Îmi dau seama ce stress, ce forfotă interioară, ce neliniște e în persoana care l-a scris – și asta nu are cum să-mi nască invidie.
În activitatea mea e prea puțină artă. E multă intuiție, însă și un soi de creativitate în găsirea celei mai potrivite echipe pentru un cuplu anume. Cu toate astea, simt și eu din plin (poate mai din plin decât orice alt furnizor) freamătul, frica de a te lăsa pe mâna altuia, frământarea atunci când apare îndoiala că ce-ți recomand nu e cea mai bună variantă. Că poate n-am căutat destul. Că poate există acolo în lume un alt fotograf mai bun, mai ieftin și mai simpatic. Că cele două trupe pe care ți le recomand ție nu sunt de fapt cele mai bune, cele mai performante și nu sunt cele care distrează audiența unei nunți. Când te văd că întrebi toată lumea-n jur, că n-ai liniște nicio secundă – asta pentru că nu crezi că, de fapt, eu mi-am pus aptitudinile și experiența și contactele la treabă și am făcut deja treaba asta pentru tine – atunci din nou mie îmi pare rău. Că nu fac destul, că nu reușesc încă să te fac să crezi complet în mine. Că simți nevoia să adaugi limite și să cauți variante și să ai alternative. Că nu te folosești, adică, de ce am eu de oferit.
Dac-aș fi din nou mireasă, aș beneficia din plin de tot ce au atât de mulți oameni de oferit în domeniul ăsta.
Dar nu sunt, așa că vă zic vouă, celor care treceți prin perioada asta – alegeți-vă cu sufletul echipa. Și după aceea, lăsați-o să facă lucrurile pentru care ați ales-o. Și voi bucurați-vă de tot ce au ei de oferit. E o ocazie cu care nu vă veți întâlni din nou foarte curând și de care vă va părea rău că ați ratat-o după ce trece toată forfota, după ce trec toți nervii, toate întrebările și – privind în urmă – vă dați seama cât de simplu ar fi putut să fie.
Înainte să deraiez complet și să reziliați toate contractele cu mine, vă rog să aveți milă. E o miercuri după-amiază și sunt sub influența buchetelor Andreei și a unei cafele cam tari.
Fotografia zilei vine de la un fotograf pe care eu l-aș angaja dacă aș fi în locul vostru și pe care l-aș lăsa în pace să facă tot ce vrea el să facă :).
Credit foto: Lightway Photography.