Un salariu

Am fost foarte inspirata de postarea lui Marian Cristea de astăzi, care spune ceva de genul (pe scurt):

Mai toti colegii mei pot confirma ca, la locul muncii (de obicei la petrecerea de restaurant), am fost strigati cu fel de fel de apelative – fotograf, pozar, boss, baiatu’.
La nunta de sambata am fost intampinati cu totul si cu totul special. (…) Am gasit un postcard pe masa unde trebuia sa ne asezam noi, fotografii si videografii. Pe el scria … FAURITORII DE AMINTIRI… (…) Am crezut ca am gresit masa (…)
Totusi, din curiozitate, colega mea Camelia, a intrebat-o pe Alexandra (…) la ce se refera mesajul de pe masa noastra si daca aceea este masa noastra. I s-a raspuns zambind ca acele cuvinte ni se adreseaza.
Desigur, Alex, la plecare, nu a omis sa mentioneze cat de mult apreciaza ce am facut in acea zi si cat de mult respecta oamenii care muncesc cu adevarat. Acelasi lucru l-am auzit si de la tatal Alexandrei in timp ce imi strangea mana cu putere si caldura.
Pentru toate acestea, va multumesc si va sigur ca nu vom uita prea curand aceasta intamplare fericita (da, nu cred ca ne vom intalni prea des cu un astfel de “tratament”).

Mai jos fotografia ,,exemplificatoare”:

Sigur, nu toată lumea stă să se gândească ce să scrie pe masa fotografilor. Eu țin minte că la nunta mea am avut două asemenea mese (pentru că oamenii nu încăpeau la una singură) – una, cea cu ,,muzicanții” se chema ,,The Pianist” (am pus și fotografii acolo, sper să mă ierte Marian :P :P), iar cealaltă, unde aveam mai ales staff tehnic, s-a chemat ,,The Usual Suspects” (noi am stat la ,,lord of the rings :P”). Da, toate mesele aveau nume de filme – de aici preocuparea mea acerbă să găsesc nume potrivite pentru fiecare masă. Am făcut chiar nebunia să le fac escort cards (dovada mai jos)! Și am pus și niste aranjamente pe mesele alea două – dar nu pentru că s-ar fi ofilit staff-ul fără flori ci pentru că sincer am simțit că două mese ,,goale” strică echilibrul sălii și îmi amenință investiția în celelalte aranjamente.

Pentru mine a fost foarte important să le asigur confortul oamenilor ăstora. Și te asigur că n-am avut bani gârlă pentru eveniment. Pur și simplu a fost unul dintre lucrurile pe care le-am simțit ca fiind importante, de care am simțit că poate să depindă cum iese nunta. I-am vrut hrăniți, băuți, odihniți, plini de voie bună. Mi s-a părut esențial.
Am avut și eu lucruri la care am renunțat. O comodă cu sertarele deschise din care urma să iasă flori… Un colț de cinema în aer liber…Niște cadouri pentru invitați (anumite cadouri)…N-am mai avut bani și pentru toate lucrurile astea și am considerat că pot renunța la ele. Am renunțat chiar și la un tort pe care-l visasem multă vreme și despre care discutasem deja cu Sweet Ela. Ce să vezi, n-am mai avut bani pentru el! Și dacă stau să calculez, probabil l-aș fi acoperit (măcar în mare parte) cu banii pe care i-am plătit pentru confortul cele două mese.

Dar confortul staff-ului pentru mine a fost prioritar, pentru că am vrut să mă trateze așa cum eu îi tratez pe ei. Și nu cred nici acum că am făcut o greșeală. Comoda și cinema ar fi fost nice to have, tortul a fost superb și ăla la sfert de preț, mărturiile low budget pe care le-am ales au fost de mare efect (cred că chiar mai de efect decât primele). Ce nu poți însă schimba e ce se întâmplă acolo. Cum se cântă. Ce se fotografiază. Cum se interacționeaza. Asta e cu adevărat important, părerea mea.

Problema cea mare, din punctul meu de vedere, nu este aceea că nu stă toată lumea să găsească un something nice pentru mesele celor veniți la muncă. Nu toți au răbdarea asta. Nu toți au imaginația să o facă, sau cheful. Și nu ar trebui ca asta să fie vreodată o problemă, chiar n-aș vrea s-o dăm în partea cealaltă și să văd acum mirii în competiție, care organizează cea mai frumoasă masă pentru fotografi.În niciun caz.

Problema mea este că situația e chiar pe dos. Unii se întreabă dacă e nevoie efectiv de o masă sau în general stau pe unde apucă – pe canapea, pe jos, într-un colț, pe tabureții de la intrare, pe scaunele de la bar etc. Alții, informați de cele mai multe ori de restaurante, mă întreabă dacă are rost să ia mâncare pentru staff ca pentru invitați, pentru că li s-a spus că nimeni nu face asta și că oamenii cu pricina oricum nu au timp să mănânce (desigur, nu au timp să mănânce, blitzul ăla merge continuu, iar cântăreții nu se dau niciodată jos de pe scenă – da, sunt ironică). Și până într-un punct chiar înțeleg problema când bugetul nu e nelimitat și stafful e o armată (btw, dacă e o armată înseamnă că bugetul nu e tocmai modest).

Totuși, REALA problemă din punctul meu de vedere e că aceste întrebări există și că mai sunt și acești ,,profesioniști” care informează clienții că stafful nu are nevoie de atâtea feluri de mâncare, doar nu-s plecați la muncă de dimineață și la un moment-dat ar putea pleca pur și simplu să mănânce ceva în oraș, pe banii lor, nu? Ah, stai, chiar sunt plecați la muncă de dimineață și nici nu pot pleca în oraș să mănânce ceva pe banii lor. Wait, what?!

Aș putea fi de acord cu faptul că la o nuntă românească se servește foarte multă mâncare. Ok. Atunci de ce nu subțiați meniul cu totul? E un paradox. Dacă invitații nu mănâncă măcar din două în două ore, se presupune că vor muri de foame (chiar e un subiect comun pentru ,,cârcotașii de serviciu” – ăsta cu mâncarea a fost ciudată/ porțiile mici/ s-a servit prea rar – așadar am făcut foamea). Cu toate astea, tipii care aleargă pe acolo muncind se conservă cumva mai bine, se știe doar că dansul este foarte epuizant, nici nu se compară cu mișcarea lor browniană.

Și atunci eu vin cu completarea – la o nuntă românească se servește foarte multă mâncare PENTRU CĂ nunta e gândită să dureze foarte mult, până spre dimineață. Dacă ați da două feluri de mâncare, ar trebui să încheiați petrecerea undeva pe la ora 12 – GARANTAT nu ați lăsa patru – chiar ȘASE ore să se scurgă între aperitiv și felul principal.

Am și o explicație, desigur, pentru acest fenomen! Reacția categorică a multora dintre clienți când vine vorba de ,,cum ne purtăm cu ei” e determinată de faptul că fee-ul unui prestator e de multe ori echivalentul unui salariu. (Cum adică?! Să-ți plătesc UN SALARIU pe care eu îl muncesc într-o lună doar ca să apari la mine la nuntă – și să îmi mai pun și problema dacă stai bine pe scaun?!) De aici sentimentul că el (client) este nedreptățit și jecmănit și dorința de a demonstra cine e șeful, dorința de a evidenția că unii sunt veniți la petrecere și alții la muncă, dorința de a mai da așa câte un pic cu biciul de banii de care a fost uscat. Incapacitatea de a înțelege că cel care are cel mai mult de suferit în toată ecuația asta este fix el.

Ce nu calculează nimeni (sau dacă începi să le calculezi tu spun că nuu, e o minciună, e o capcană, nu e așa, e o mare exagerare) este că suma cerută e proporțională cu efortul, dar și cu ,,vechimea”, experiența, rezultatele etc. Ce să vezi, e fix cam ca la oricine la muncă! Unii vor salarii mai mici, alții mai mari. Se mai cheamă și capitalism. Eu cer în punctul ăsta un salariu deloc mare (îndrăznesc să gândesc), nu-i salariu de manager, nici măcar de șefuț, pentru care muncesc mult mai mult decât muncește un salariat pe banii ăștia într-o lună. Da, consider că îl merit. Și da, o să îmi cresc pretențiile pe măsură ce o să devin mai bună, mai competentă, pe măsură ce know-how-ul meu va fi mai valoros. Nu facem asta cu toții? Asta nu înseamnă că nu aștept să fiu respectată – așa cum eu la rândul meu îi respect pe cei din jur.

Nu se îmbogățește nimeni pe spinarea nuntașilor, chestia asta încă n-a fost bine înțeleasă (și-mi pierd speranța că va fi vreodată). Ne datorăm încă respect reciproc și e necesar să le mulțumești (sincer!) oamenilor care vin să-ți creeze ziua cea mare, indiferent care e prețul agreat pentru serviciile lor (preț care este absolut normal să existe!). Pentru că serviciile sunt recompensate cu bani, pe care ai fost de acord să îi plătești. Relația dintre oameni există însă și în afara acestui schimb și contează.

Oamenii încă nu au învățat că întotdeauna că ți se răspunde așa cum vorbești. Nu respecta un om și nu te va respecta nici el. Desconsideră-l – și va face același lucru. Tratează-l ca pe o cantitate neglijabilă și va face același lucru. Tratează-l ca pe o specie inferioară și te asigur că te va descalifica și el în clasamentul regnului animal. Și asta, desigur, este valabil pe ambele părți ale problemei. (aviz ,,vedetelor”)

Uite câteva trucuri pe care vi le sugerez pentru a-i stimula pe oameni să dea ce e mai bun din ei în legătură cu proiectul vostru (care, sigur, se cheamă ,,nuntă”). Fiți manageri buni, acționați pârghiile corect și vei obține randament maxim:

1) Hrănește-i, chiar dacă ,,ăia de la restaurant” îți spun că staff-ul e o specie de râmă nemuritoare care n-are nevoie de mâncare. Indiferent ce ,,schemă” de meniu adopți pentru ei, dacă consideri că merită aceleași feluri de mâncare cu invitații sau ți se pare că nu e cazul să strici foie-gras-ul pe ei, nu lăsa mai mult de 2 ore și jumătate – maxim 3 între feluri. Nu pune platouri, mai ales pe mese unde oamenii nu se cunosc între ei. Unii vor mânca mai mult, alții posibil să nu mănânce deloc. Au timpi de muncă diferiți și e elegant fie să le dai acces la bufetul suedez general (unde e cazul) fie să aibă propria porție de mâncare, indiferent ce gen de mâncare este.

2) Nu le tăia accesul la băutură. Nu o să se îmbete nimeni, te asigur, chiar n-are rost să creezi frustrări pe considerentul că ți-e frică că se îmbată și îți strică nunta. Nu suntem la grădiniță. Dacă ai contractat profesioniști nu vor consuma alcool deloc sau aproape deloc, fără să le-o impui. Ai putea încerca să negociezi cu restaurantul însă costul pachetului de băuturi pentru ei, pentru că ORICÂT ar bea cu siguranță nu se vor apropia de media care dă prețul open-barului.

3) Nu-i așeza 15 la masă în ideea în care vor sta cu rândul. Organizează două mese pentru ei dacă sunt atât de mulți.

4) Nu face diferențe între ei. Fotograful nu e mai presus de DJ și nici coordonatorul nu are un cap în plus decât videograful. Sunt o echipă și trebuie să fie tratați ca o echipă dacă vrei să lucreze ca o echipă.

5) Nu face diferențe între ei și invitați. Diferența o fac ei înșiși, știu foarte bine că nu sunt invitați și știu foarte bine că sunt veniți acolo să își facă treaba. Nu se vor sui pe mese să danseze, te asigur. Nici măcar dacă îi rogi.

6) Nu-ți vărsa nervii pe ei. Înțeleg, fermoarul de la rochie s-a blocat tocmai acum, din toate zilele. Coafura a început să ți se destrame înainte de vreme. Te enervează un invitat care nu face ce ai vrea tu să facă. Tortul e mai mic decât ți-ai imaginat. Dar ăsta nu este un motiv să îți verși năduful pe prima furnicuță care îți iese în cale. Numai tu hotărăști cât de tare te afectează nimicurile astea. Numai tu hotărăști dacă te porți ca și cum ai da examen în fața cuiva sau ca și cum ești în mijlocul unei petreceri foarte tari!

7) Mai mult, tratează-i ca pe niște invitați speciali. Nu, nu trebuie tratament preferențial, etichete drăguțe pe mese, flori nemaivăzute sau meniuri speciale, trebuie doar un zâmbet și o mulțumire în plus. O strângere de mână. Lasă-i să simtă aprecierea ta. Contează ENORM și poate determina diferența între o muncă făcută corect,regulamentar, pentru că ,,trebuie”, într-un oarecare sictir și cu dorința de a ajunge cât mai repede acasă la o farfurie de mâncare și un pat comod și una făcută de drag, cu pasiune și implicare. Una făcută de un om care vrea foarte mult să merite aprecierea pe care i-o arăți. De invitații ăștia depinde cum iese nunta ta. Cu cât înțelegi mai repede asta, cu atât vei avea de câștigat. Lasa-l pe el să îți fie ție dator, la nivel simbolic. Îndatorează-l prin comportamentul tău. O să simtă singur că trebuie să echilibreze situația și te va recompensa cu tot ce are el mai bun de dat.
Nu poți cere unui om pe care-l tratezi inferior să te trateze ca pe cel mai important client pe care l-a avut în viața lui.
Și cred că ar trebui să-ți dorești asta! Mai ales după cât ai investit, cât ai căutat, cum ai ales și cât ai așteptat acest eveniment.

Hai să ne purtăm firesc unii cu ceilalți, ca prieteni, chiar dacă prieteni ,,sezonieri”. Hai să facem să fie bine, ce ziceți?

Și așa, la final – ce ziceți? O să iasă bine pozele de la nunta unde a fost Marian?