Mă întreb adeseori de ce este atât de greu pentru oameni să facă alegeri pe gustul lor, când vine vorba de nuntă. De ce este atât de dramatic și de greu să pună degetul pe lucrul lor favorit și să zică – pe ăsta îl vreau?

De ce în procesul decizional se bagă-n oală tot felul de coordonate năucitoare care țin cont de numărul la pantofi al nu știu cărei verișoare și de gusturile muzicale ale unei vecine de la scara unde locuiam acum 15 ani?

De ce se presupune din start că gusturile cuplului vor fi jignitoare sau deranjante pentru invitați? Asta fără ca cineva să-i întrebe sau testeze cumva pe invitați, ci doar așa…presupunând.

De ce ne e frică că în secunda în care ieșim din pătrățelul mic de 1m pătrat în care sunt înghesuite atâtea amaruri de zorzoane ,,de nuntă” ceva catastrofal se va întâmpla, ceva care ne va modifica existența-n tragic?

Acum s-o luăm de la capăt. E drept, atunci când organizezi un eveniment (orice gen de eveniment) trebuie să te gândești ce invitați ai. Să te întrebi cam care e backgroundul, lucrurile pe care le au în comun. Dar mai mult de atât, trebuie să te întrebi, musai, ce vrei să comunici prin evenimentul tău. Dacă e vorba despre o lansare de produs, trebuie neapărat să faci cumva să le prezinți produsul, să le comunici date esențiale despre el. Dacă e vorba despre o petrecere pentru angajați, trebuie să le transmiți aprecierea firmei. Dacă e vorba despre fidelizarea unui segment pentru un brand anume, trebuie să le spui oamenilor despre brandul tău și despre motivele pentru care ar fi bine să fie prieteni cu el pe termen lung. Dar nu întotdeauna un eveniment este despre a-i da omului fix ce se așteaptă să primească. Ba chiar, în mod ideal, o experiență inedită îți transmite mesajul mult mai rapid și mai plăcut decât un eveniment de serie, ca toate celelalte. Viața ar fi extrem de tristă și plictisitoare dacă toate lansările de produs din lume ar fi la fel, dacă toate teambuildingurile ar fi pe același calapod, dacă toate ciocolatele ar avea văcuțe mov.

Am fost recent la o conferință unde un speaker a povestit despre o prezentare de modă care a avut loc într-un abator. De ce într-un abator? Pentru a provoca audiența, pentru a-i face să iasă din zona de confort și pentru a transmite un mesaj legat de creația designerului și de colecția respectivă.

Dar încerc să vă pun puțin pe gânduri. Care este mesajul pe care-l transmiteți invitaților care vin la nuntă? Este cumva – hei, ne-am hotărât să purtăm niște haine incomode, să vă punem să vă învârtiți în cerc și să vă dăm felurile alea patru de mâncare ca să ne dați niște bani să plătim pentru haine și hore și mâncare? Sau, de fapt, e vorba despre a le spune puțin din povestea voastră?

Ca să fie și mai clar, nu există nimeni care să nu aibă o poveste. Cu toții venim de undeva și mergem într-o direcție. Când două căi de genul ăsta se întrepătrund atât de zgomotos, se naște o nouă poveste. Și poate, cu ocazia petrecerii de căsătorie, ar fi frumos pentru voi, dar mai ales pentru invitați, să le oferiți o EXPERIENȚĂ. Nu, nu să-i duceți într-un abator pentru a fi siguri că evenimentul este memorabil. Dar ați putea, poate, să le spuneți povestea voastră. Aia care e. Mai agitată, mai liniștită. Mai lină sau mai în colțuri. Mai rock sau mai latino. Mai mare sau mai mică. De ce presupuneți că n-o să vrea să o asculte? De ce credeți că nu se vor simți confortabil? Din experiențele mele (recente, dar și trecute) se întâmplă foarte des ca invitații care cred că știu ce îi așteaptă să se bucure ca niște copii când descoperă, pas cu pas, surprize plăcute și frumoase care alcătuiesc o poveste. Și nu poți face asta cu rețete. Nu poți să înveți cum să faci asta de pe un site care-ți dă pe puncte ghidul unei nunți de succes în zece pași. Cum doamne-iartă-mă să știe o fată plictisită de la un ,,site de nunți” care stă și traduce-n draci ce găseste pe the knot cum sunteți voi și care e povestea voastră? Cum să fie poveștile atât de asemănătoare încât să le poți încadra într-un model? Nu sunt, de aia trec puțin pe la patul lui Procust și ,,se ajustează câte puțin pe ici pe colo, prin părțile esențiale” până nu mai înțelegi ioc din voi. Dar ioc!

În fine, astea-s lucrurile care-mi trec mie uneori prin cap… Uneori din senin… Alteori atunci când clienții mei, înnebuniți realmente de cei din jur, mă întreabă sau mă roagă să le confirm că ,,așa se face”. Și mie mi se rupe câte puțin din suflet de fiecare dată când trebuie să răspund la întrebările lor. Pentru că treaba asta cu ,,așa se face” ar trebui să fie stârpită și ar trebui să începem de undeva cu stârpeala. Se ,,face” ce doriți voi să ,,se facă”. Punct.

Dar răbdați cu mine, că povestea e cu happy end, deși pare că sună rău.

În fine, așadar, tot luptându-mă eu cu dilemele astea legate de natura umană – de ce gapul dintre generații genereaza atâția monștri, de ce le e oamenilor așa frică, de ce, de ce, mi-am dat seama într-un final că știu exact de ce.

Singura concluzie pe care o pot trage după weekendul ăsta cu două nunți absolut demențiale este că oamenii ăștia au făcut absolut tot ce le-a dat prin cap fără frică și coșmaruri datorită felului în care au fost crescuți, mediului, ideilor de acasă. Și n-aș vrea aici să supăr pe cineva, și eu am fost în război cu mama la nunta mea. Nu cred că-i vorba de vina cuiva – n-aș putea să am aroganța să spun că unul sau altul n-a știut ce să-i spună copilului când era mic – ci e vorba de un întreg context în care generația asta a crescut și de puterea părinților respectivi de a lupta cu el. A fost o luptă extrem de grea și cei care n-au reușit s-o ducă nu sunt de condamnat. Ba chiar a fost atât de grea încât prea puțini au găsit motivația să o poarte… Dar toate lucrurile astea – jena, frica de oameni, teama terifiantă de verdictul invitaților – de parcă ar fi cel puțin o comisie care ne judecă soarta pe următorii zece ani – vine de undeva.

Și trebuie să conștientizăm asta și să îi punem capac sursei. Să o verbalizăm, să ne uităm la ea (la problemă) ca la o glumă și să încercăm să trăim cât mai frumos și sănătos, eliminând câte-un pic din reziduurile astea ale noastre pe care le târâm după noi ca pe niște pietre de moară.

Dragi părinți de clienți de ieri 12 iulie, vă mulțumesc din suflet că ați crescut niste copii atât de liberi. De dezinvolți, de netemători de ce gândesc unii sau alții. De siguri pe ce-și doresc și ce nu-și doresc. E ușor să spui că nu te intereseaza, e mai greu să pui în practică, iar eu știu foarte bine lucrul ăsta. Copiii dumneavoastră s-au născut (și au crescut parțial) într-o perioadă în care nu era bine să ai individualitate. Nu era bine să ieși din linie. Nu era bine să ai opinii sau dorințe. Trebuia să stai în turmă și să urmezi calea bătută. Și din păcate mulți încă fac asta și azi, din inerție. Poate e genetic, poate e mai puternic decât orice am citi sau înțelege. Poate că suntem niște resemnați și avem ceva din Miorița aia, până la urmă, în ADN. Dar sunt lucruri pe lume care-mi dau speranță – și unele dintre ele sunt copiii dumneavoastră.

Postarea asta este pentru dumneavoastră, pentru că uite, am stat eu și am cugetat așa mult și bine, și am ajuns la concluzia că sunteți cel mai puternic motiv pentru care eu și colega mea, Alexandra, am avut parte de niște experiențe atât de sincere și generatoare de fericire ieri.

Și vă dedic fotografia zilei:

Credit foto: Cristian Ana Photography