Astăzi, despre autenticitate

Astăzi mă întorc cu gânduri în limba română. Mă simt puțin obosită și nu sunt gata pentru un exercițiu de expresivitate în engleză.

…Căci cum stăteam eu cu roțile-n sus, cu teancul de lucruri de făcut pe o mare listă apăsându-mă greu pe materia cenușie deja răvășită, răsturnată pe scaunul de la birou, a început să plouă. Îmi place ploaia enorm. Mai ales când nu trebuie să ies din casă, dar îmi place oricum. Creează o atmosferă care mă inspiră și mă împinge către stări cu care mă simt foarte confortabil. Așa că am decis să iau o pauză și să vă împărtășesc câteva gânduri.

Mi s-a spus sau sugerat de multe ori în viață că ar trebui să fiu altfel decât așa cum sunt. Am fost în relații cu bărbați care au încercat să mă ,,modeleze” (ce ciudat, nu, că clișeul spune că doar femeile vor să schimbe bărbați?). Să port mai des tocuri. Să îmi fac părul într-un anumit fel. Să port poșete mai elegante, nu saci. La un moment-dat eram într-un club și un tip total random a venit la mine și mi-a spus că n-ar trebui să port alb dacă am probleme cu greutatea (aveam cu vreo 10 kg mai puțin decât am acum și niciun kilogram în plus sau în minus). La momentul respectiv am rămas siderată,  m-am blocat, m-am simțit aiurea și apoi am evitat luni de zile hainele albe. Dacă aș putea să mă întorc în timp, m-aș întoarce în seara aia și l-aș pocni pe imbecil direct în nas.

După o vreme de totală derută (trebuie să înțelegeți că mai toți colegii mei de facultate se pregăteau pentru o viață de om serios, avocat, judecător, notar – în vreme ce eu nu simțeam nicio atracție către rigorile impuse de o asemenea meserie), m-am angajat și am lucrat 8-9 ani în departamente de creație din agenții de publicitate – și am trecut în cealalta extremă, simțind de multe ori că nu sunt suficient de excentrică ca să vând creație unui client. E ciudat, nu? La serviciu de obicei trebuie să fii îmbrăcat cât mai conformist, în vreme ce într-un departament de creație ai mai multe șanse să vinzi o idee îmbrăcat în pijamale și cu bigudiuri în cap decât în costum. Trebuie să întruchipezi un personaj, trebuie să pari ieșit din normă ca să câștigi eticheta de ,,creativ”. Nu te poți duce la o prezentare în pencil skirt și cămașă albă, copywriter fiind, decât dacă ți-ai tras niște ciorapi neon și mocasini de culori diferite în picioare. Eventual un pic de machiaj goth sau no make up at all. Iar eu (fără să exagerez de astă dată) aveam mușchii/tendoanele picioarelor re-modelate în așa fel că mi se părea nefiresc să NU port tocuri. Nu știu dacă vă puteți imagina, sau dacă ați trăit vreodată chestiunea asta. Să îți simți picioarele incomplete fără tocuri, să mergi împiedicat fără tocuri, să nu poți dansa fără tocuri, deși ele, tocurile, te chinuiesc enorm, îți bat cuie-n tălpi și-n coloană și n-ai nevoie de ele când ai 1,74. Eu am trecut prin asta și pot să concluzionez că e un fel de sindrom Stockholm de care m-am vindecat, slavă zeilor pantofilor. În prezent port tocuri doar masive sau în ocaziuni cu totul și cu totul speciale, momente în care blestem de regulă decizia la nici 30 de minute după lansare.

Dar să ne întoarcem în departamentul de creație, acolo unde ar trebui să fii nebună să vii cu stilettos. Poate diferiți între ei.

Pentru o persoană atât de în derivă ca mine, perioada asta a fost de ajutor. Mi-a dat spațiu să experimentez enorm. Să fiu în toate felurile, până am ajuns să mă cunosc cât de cât. Mi-am dat voie să mă îmbrac cu 30 de culori deodată, să port o singură culoare luni de zile, să port haine largi, mulate, haine care nu au ce căuta una lângă cealaltă. Șosete îngrozitor de urâte cu balerini fini. A fost eliberator, gotta give you that. Într-o perioadă în care stilurile sunt uniformizate și învățăm să stăm în linie și cum să fim ca să fim pe plac societații eu activam într-un domeniu în care excentricitatea era norma. Mi-a ieșit atât de bine încât la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului m-a întrebat un coleg de ce am venit în pijamale. Desigur, m-a întrebat și dacă am născut (pentru că da, mă îngrășasem față de anii de liceu, vizibil). Gotta love people. Dar semnul suprem că m-am vindecat aproape total a fost când am ieșit cu un tip în oraș – aveam niște șosete până la genunchi în carouri multicolore – și m-a întrebat dacă am venit cu circul. Am râs și atât.

Iar când am luat hotărârea să mă căsătoresc, am făcut-o cu un om care nu mi-a spus sau sugerat nici măcar o dată cum să mă îmbrac, cum să îmi fac părul sau cum să fiu. Lui chiar îi plăcea de mine, ce să vezi.

(aveți puțină răbdare, că ajung și la nunți numaidecât).

Ei bine, în momentul în care reușisem în sfârșit să fac pace cu mine, să înțeleg cine sunt și cum vreau să fiu, m-am hotărât să mă fac wedding planner. And so I did (citiți aici cum). Și am intrat peste noapte aproape în această lume în care un wedding planner ar trebui să fie GLAM. Ar trebui să fie coafat la orice moment din zi sau noapte. Nu ar trebui să se lase fotografiat în altă ipostază decât una care inspiră lux și opulență. Pentru că asta înseamnă, de fapt, să fii wedding planner în mintea oamenilor – să fii un clișeu umblător care să INSPIRE. Dar spune-mi tu mie, în ce mod poți să inspiri pe cineva mințind? În cel fel vei aduce lacrimi de bucurie sau discuții incomode în viața unui client fiind preocupat 99% din timp să proiectezi o imagine FALSĂ? Nu sunteți obosiți de joaca asta de-a fumul și oglinzile? Din fericire depășisem de multă vreme etapa în care acceptam să-mi mai spună cineva cum sau cine ar trebui să fiu, așa că toată această poveste m-a făcut să râd cu poftă (vedeți voi, am învățat să râd). Și să-mi văd de treabă.

Și ce e mai uluitor pentru toți vânzătorii de iluzii e că m-am mai și făcut wedding planner, nu doar am spus că o să fac asta. Fără să vând o imagine falsă. Fără să-mi petrec tot timpul încercând să par cine nu sunt – pentru ce oare decât pentru a-i face pe alții să se simtă mai puțin? Să simtă nevoia să se asocieze cu o imagine a cuiva care de fapt nu există, pentru a putea atrage și de partea lui puțin din gloria și poleiala imaginii mele. Pentru că – ce să vezi – există acolo în lume și oameni care caută altceva decât iluzii. Sunt și oameni cărora nu le e frică să fie așa cum sunt ei. Sunt și oameni care se plac așa cum sunt. Și acești oameni sunt de obicei clienți care vin către mine atunci când se pregătesc să se căsătorească.

Și asta e lecția mea pentru voi, dragi oameni. Dragi clienți, dragi logodnici, dragi wedding planneri în devenire, timpul nostru aici e prea scurt ca să ne permitem să ni-l trăim schimbând măști. Permiteți-vă vouă să aveți nunta pe care o vreți. Petreceți la coafor atâta vreme câtă vă place, niciun minut în plus sau în minus. Înconjurați-vă de oameni care vă iubesc, vă plac și vă fac viața mai ușoară, nu de oameni care vă hărțuiesc, vă vor ,,mai buni”, ,,mai frumoși”. Care vă scot din zonele alea adânci și întunecate amintindu-vă cât de grozavi sunteți, nu bătându-vă obrazul că ați decăzut din norme.

O să întâlniți pe drum oameni care o să vă spună că nu se poate să aveți un meniu de nuntă într-un anumit fel. Că nu e de bonton să ai bufet. Că trebuie să ai rochie albă și musai lungă (știți povestea rochiei albe de mireasă a Reginei Victoria? Dacă nu – îmi fac timp și vă scriu și despre asta, e o poveste fascinantă despre asumare). Că trebuie să aveți candy bar sau că e passe să mai faci așa ceva. Voi ce credeți, ce se va întâmpla dacă veți avea mai multă încredere în voi și felul în care vă plac vouă lucrurile? Vă zic eu – nu se va întâmpla absolut nimic. Veți avea o petrecere fantastică, la care vă încurajez să respirați adânc, să vorbiți cu toată lumea, să vă imprimați amintiri pentru totdeauna. Să vă îmbrățișați cu toți cei care au venit acolo cu dragoste – și să păstrați câteva îmbrățisări și pentru cei care vor veni doar ca să bifeze prezența, să ia temperatura peștelui și să încălzească perna chiavari-ului (ca să poată să comenteze ulterior că chiavari e foarte incomod). Aceia chiar au nevoie de ele.

Și știți ce se va întâmpla după aceea? (amuzant, nu? că nimeni nu vă povestește ce se întâmplă după, de parcă întreaga viață începe și se termină cu o nuntă). Ei bine, se va întâmpla viața așa cum alegeți voi să v-o construiți. Vă veți trezi, veți realiza că totul a trecut în câteva ore (așa cum și ziua asta cu ploaie în care eu vă scriu va trece după ce o să clipim de câteva ori). Veți avea cuvinte de laudă pentru cei care v-au ajutat să planificați totul – sau veți găsi mai util să punctați care au fost lucrurile care n-au mers bine (eu vă doresc să nu aveți de ce). Veți achita facturile pe care le mai aveți de achitat. Veți pleca mai curând sau mai târziu într-o vacanță mai scurtă sau mai lungă, după care vă veți întoarce acasa. Veți râmâne împreună toată viața sau doar o parte a ei. Veți face sau nu copii. Veți cumpăra case, veți închiria case, veți împacheta și despacheta. Veți avea momente frumoase și momente dificile și veți trece peste toate.

Și când veți privi în urmă și vă veți aminti de nuntă și de wedding plannerul vostru, eu mi-aș dori să vă amintiți glumele pe care le-am făcut împreună, acel moment în care am găsit o soluție surprinzătoare la o situație care părea complicată. Acel moment în care am uitat să fac ceva și ne-am amuzat cu toții. Acel moment în care ați intrat pentru prima oară în sala în care va fi petrecerea și ați fost uluiți pentru că ați uitat complet toate cele discutate, fiind absorbiți de invitații voștri și de emoțiile pregătirilor – și acum totul este cu mult peste așteptările voastre. Acel moment în care mi-ați arătat poza cu rochia pe care v-ați luat-o și eu ca un gândac nepriceput n-am știut să mă bucur suficient de mult de ea, dar voi nu v-ați supărat pentru că v-ați dat seama deja până la momentul respectiv că nu știu să-mi exteriorizez foarte bine sentimentele.

Asta mi-aș dori să vă amintiți.

Nu ce taioare impecabile aveam. Nu cum arăta talpa roșie a pantofilor mei cu toc. Nu ce parfum purtam și nici cum dădeam ordine în stânga și în dreapta. Mi-aș dori să vă amintiți că pentru o scurtă perioadă de timp am avut o relație de prietenie, una mai lină și caldă sau mai ,,condimentata” și accidentată. Una cu lacrimi (de bucurie, să sperăm) și mai ales una… vie.

Mi-aș dori să vă amintiți de mine, nu de un contur impersonal dintr-o revistă.

Foto – Ioan Stoica