De când s-a născut acest blog și până în ziua de azi se știe că sunt campioană la aruncat cu idei incomode. Poate nu foarte empatice. Poate nu întotdeauna adevărate. Cu siguranță prost înțelese de fiecare dată. Dar e ceva ce fac tot timpul, nu doar pe acest plan – și e motivul pentru care multă lume mă iubește, în aceeași măsură în care multă altă lume nu mă înghite. Cum s-ar zice… nu mă pot abține. Și e ok, am făcut pace cu faptul că acest gen de abordare e polarizantă.
Am stat multe zile și am rumegat dacă acesta este un subiect pe care să-l aduc în discuție taman acum, când atât de multă lume suferă, când atâtea afaceri construite cu trudă se prăbușesc și când atâtea evenimente la care s-a muncit și la care s-a visat sunt amânate pentru la anul.
E un moment greu, pentru toată lumea. Indiferent de ce parte te afli și cât de grav te simți lovit, e imposibil să nu fie greu. Desigur, nu mă refer acum la producătorii de hârtie igienică sau la marile lanțuri de supermarketuri. Dar în general, pentru noi, muritorii de rând, cei care n-am avut inspirația să ne gândim că într-o zi afacerea cu hârtie igienică va fi the shit (pun intended), zilele acestea sunt grele. Și mai mult decât orice altceva cred că ce doare cel mai tare nu este pierderea materială cuantificabilă, ci imposibilitatea de a vedea lucrurile în perspectivă. Necunoscutul. Faptul că TOTUL este acum o ecuație cu prea multe necunoscute. Nu ai de unde să știi ce pași să faci ca să fie bine, nu știi exact când și dacă lucrurile vor mai reveni la punctul la care erau.
Și că am ajuns aici, hear me out, vă rog, fără să vă scandalizați un strop. Uite ce idee vă propun – dar dacă lucrurile nici nu se vor mai întoarce vreodată în exact punctul în care erau? Ar fi oare, obiectiv vorbind, un lucru rău? Da, sigur că va fi un lucru rău pentru toate acele afaceri care nu vor supraviețui, pentru toate acele visuri care nu vor mai putea fi realizate. Sigur, știu asta. Dar făcând un pic de zoom out, vă întreb din nou, oare este acesta un lucru rău, privind în ansamblu?
O să vă dau un alt exemplu, din alt univers, ca să înțelegeți la ce mă refer. Să luăm turismul. Sigur, am ajuns să trăim în vremuri magice, în care cumpărăm bilete de avion doar pentru că sunt foarte ieftine și facem mai apoi planul de bătaie. Câte 2 citybreakuri pe lună. E mai ușor ca niciodată să vezi toată lumea. Dar oare e normal ca atunci când ajungi într-un loc, să te trezești de fapt într-un paradis sufocat? Să nu poți decât să fugi de mulțimi? Și – uite partea ironică – să fie ipocrit să te plângi, atâta vreme cât și tu ești tot acolo cu restul lumii? Ești parte a problemei, cum anume ai putea tu să te consideri special sau mai îndreptățit să fii acolo?
Nu e un pic ironic că ne plângem de poluare și de reciclare, dar călătorim cu avionul cu o lejeritate și frecvență cu care nu cred că mergeam cu autocarul acum vreo 15 ani?
Da, e greu de tranșat. Echivalăm în capul nostru toate aceste lucruri cu libertate. Cu comunicare. Cu accesibilitate. Dar nu cumva și cu lipsa oricărui sens? Poluare masivă? Aglomerație? Alergăm în turme după momente semnificative, dar în realitate unica lor semnificație a ajuns să fie cantitatea de likes și views pe care o cuantifică pe insta?
Poate v-ați înfuriat deja pe mine. Știu, e greu să citești filosofii de buzunar în vreme ce îți faci calcule legate de cum anume o să plătești ratele la bancă pe viitor. E enervant maxim să vezi cum cineva își permite să aloce timp pe tot felul de elucubrații și truisme, în vreme ce lumea reală se prăbușește în jur. Dar totuși vă aduc în vedere acest subiect, la care se gândește multă lume, dar puțini îl articulează – oare nu ajunsese toată această industrie de nunți din România să fie un pic prea mult? Oare nu s-a ajuns totuși cu o bătaie din palme să dublăm bugetul necesar unui eveniment mediu în doar 4-5 ani? Oare nu exista niciunde în toată această bulă creștere artificială care urma să colapseze mai devreme sau mai târziu, dintr-un motiv sau altul?
Da, în mod clar industria asta va suferi. Se va micșora. Va fi ca un balon din gumă de mestecat, frumos, roz și parfumat, pe care l-ai înțepat și pe care brusc l-ai redus la 2cm pătrați de cauciuc. Din păcate o să cadă business-uri din carton, dar și business-uri muncite, trudite și visate. Din păcate lucrurile nu funcționează karmic. Poate o să cadă și al meu, nu e ca și cum am vreun vaccin și nu vreau să-l împart cu voi. Dar eu am credința că atunci când ceața se va risipi, cel puțin pentru o vreme o să avem un pic mai mult sens și adevăr. Și eu nu-s un om care are prea multă credință în ceva anume, în general vorbind.
Nu aș vrea să înțelegeți acest articol ca fiind o critică din seria ,,ce bună sunt eu, ce răi sunt alții”. Să fie clar, întocmai ca turistul mediu de weekend sunt parte din problemă la fel de mult ca oricine altcineva. Ba poate am dat și cu niște praf de copt la un moment-dat, să crească gogoașa mai trainic. Sunt fix în mijlocul problemei – și parte integrantă din ea. E la fel de greu pentru mine ca și pentru voi să diger ideile astea. Darămite să le mai și externalizez și să mă expun criticii unor oameni care în acest moment se simt foarte vulerabili.
Vă doresc din tot sufletul să reușiți să treceți pentru acest an dificil. Să găsiți undeva în voi resursele pentru a vă conserva visurile și a le transforma în visuri și mai frumoase. Sper ca niciunul dintre voi, cei care citiți acest articol, să nu aibă de suferit în alt mod din aceasta tragedie colectivă. Sper să ne vedem într-o lume mai curată și mai prietenoasă după ce toate astea vor fi trecut.
Și nu mă judecați prea aspru. Poate că n-am înțeles nimic. În definitiv sunt și eu aruncată aici, în vâltoare, alături de voi, și încerc să-mi aduc aminte cum să înot mai eficient.
Fotografia din cover este, cum v-am obișnuit, realizată de prietenul meu, Ioan Stoica.