Hai că am stat ce am stat cu capul la bârlog, fără să zic mare lucru, până când mi-a venit iarăși să zic ceva.
Iaca ce.
Primii acum 10 minuțele un newsletter care mă anunța că mai sunt doar două zile până la deschiderea primului târg de nunți al anului.
Informația în sine nu e de mare valoare pentru mine, pentru că nu am fost și nu voi merge vreodată la un asemenea târg, decât poate din plictiseală și maximă curiozitate. Nu spun acum că-s inutile sau că ar trebui să nu existe, spun doar că nu mi se adresează și cred că nu se adresează nici audienței mele. Clientele mele au fost la câte un târg și mi-au spus, invariabil, de fiecare dată, că au pierdut vremea. Aștept încă târgul ăla în are să simt că mi-aș găsi locul (între timp s-ar putea să-l înființăm noi, dar nu dau mai mult din casă și nu zic nici cine suntem ,,noi”).
Cu toate astea, am deschis mailul. Și printre altele, am găsit știrea că Domo inaugurează conceptul de American Wedding Wish List și că va face niște demonstrații explicative pe loc.
Acum un an și jumătate această veste m-ar fi bucurat teribil. Pentru că acum un an și jumătate aveam o convingere – pe care sunt convinsă că o aveți mulți dintre cei care citiți aceste rânduri – că sistemul aceasta de wish list este MULT mai elegant și mai bun decât plicul, înspăimântătorul plic românesc cu bani. Cel de care ne fofilăm, ne ferim, pe care nu vrem să-l primim direct ci încercăm pe cât posibil să-l direcționăm către cufere sau cutiuțe tematice, dar fără de care nu prea ne putem plăti, în general, nunta. Am făcut și eu parte din grupul celor care cred că ar trebui să desființăm plicul și să adoptăm un sistem mult mai clean și mai occidental de cadouri.
Până într-o zi, când Mirela mi-a explicat niște lucruri. La care, recunosc, nu mă gândisem. Și care la rândul lor au dus la niște alte idei în mintea mea, pe care chiar vreau să vi le împărtășesc. Știu că mulți nu veți fi de acord cu mine. Știu exact cum este și cum se simte ura de plic. Dar trebuie să vă spun și varianta ,,mea” de poveste, poate o să-mi dați dreptate.
Atunci când faci o listă de cadouri, nu stingi ,,obligația” invitatului de a sari cu banul. Nu. Doar că ea se transformă în obligația de a achiziționa un cadou. Mai mult și mai puțin elegant chiar – dacă vrea să scape mai ieftin, e bine să se grăbească, altfel rămân doar mașinile de spălat și cuptorul electric. Voi, proaspăt căsătoriți, vă veți trezi acasă cu vreo 100 de electrocasnice pe care le-ați ,,ales”, dar de care SIGUR nu aveți nevoie (ok, poate aveți nevoie de vreo 5-10). Iar pentru nuntă, veți face UN CREDIT. Pentru că pe pariu că nu veți strânge 15.000-20.000 de euro (cel puțin!) în câteva luni. Dacă îi puteți strânge, puteți anihila pur și simplu instituția darului. Da, puteți să nu primiți dar. Dar lăsați-mă să mă îndoiesc că veți strânge banii ăștia.
Să recapitulăm. Invitatul dă bani, oricum ai da-o. Mirii fac în plus un credit. Cine are de câștigat din treaba asta? Păi în primul rând magazinele de electrocasnice care vând marfă de vreo 10.000 de euro pe nuntă și apoi băncile, care dau niște credite de vreo 10.000 de euro pe nuntă. Nu se stinge obligația de a dărui a invitatului și nici actul de a primi un dar al mirilor. Doar apar pe traseu doi intermediari care sug bani de la voi și de la invitați. Atât!
Ce e elegant aici? Doar faptul că nu ți se mai înmânează un plic? Dar faptul că rămâi cu o datorie cu dobândă mare, pe lângă cele pe care le ai deja, sau faptul că invitatul tău oricum va scoate niște bani din buzunar, sub o formă sau alta (bașca îmbulzeala la magazin să prindă ceva mai ieftin) ți se pare foarte elegant?
De aceea eu zic să ne mai gândim puțin. Că nu chiar tot ce zboară se mănâncă. Și că s-ar putea să fie părți bune și părți rele la forma asta de întrajutorare care este deocamdata nunta la români. Și că alea rele s-ar putea să fie mai puțin rele decât alea din patria capitalismului, chiar dacă la prima vedere suntem tentați să nu vedem asta.
Dacă vreți să fiți eleganți, sfatul meu este să nu mai puneți plicul în place card. Să nu vă bazați pe banii de la invitați ca și cum i-ați avea deja. Să încercați să plătiți singuri cât puteți din nuntă, dar fără să vă faceți datorii absurde pe la bănci. Mai bine renunțați la unele din cheltuieli, prioritizând și fiind rezonabili în legătură cu ce vă permiteți și ce nu vă permiteți. Să nu mai judecați că ,,ăla a dat atât” și ,,ăla n-a dat atât”, ci să fiți recunoscători că au ales să vă ajute să plătiți evenimentul, cu cât au putut. În niciun caz să nu treceți prețul meniului în invitație (am auzit asta acum niște ani de la cineva, mi s-a părut de-a dreptul grotesc). Să fiți discreți în această privință și să lăsați oamenilor alegerea să vă ofere cât doresc și dacă doresc, nu cât sunt obligați ,,să dea”. Să facem educație în acest sens. Încet-încet, că nimic nu s-a întâmplat repede.
Doar zic!
Fotografia zilei (o glumă de-a Danei, pe care am reținut-o :) ):
Credit foto: Dana Tudoran