Prea mult zgomot, prea puțin sunet

Sufăr de o insomnie spontană – am adormit destul de devreme și iată, dereglările de somn nu dispar așa simplu. M-am trezit în creierii nopții și nu știu ce să fac cu mine. Să meditez puțin, să iau o carte, să fac un ceai? Sau să vă scriu ce îmi trece prin minte în acest moment? Judecând după faptul că citiți acest material, cred că se înțelege ce am ales.

Aș dori să vă povestesc un lucru care s-a întâmplat la ultimul eveniment la care am participat. Fără să dau nume, fără să indic ce e bine sau ce e rău. Și să provoc o temă de gândire – nu neapărat o dezbatere, nu aș merge în zona respectivă de energie.

Eram, așadar, la o nuntă. O nuntă într-un spațiu mai degrabă convențional. Un număr mediu de invitați (deloc puțini, dar nici extraordinar de mulți). Poate neconventională alegerea muzicală live – un jazz band care ne-a (în)cântat pe perioadele de servire ale primelor feluri de mâncare. Muzică de ascultat, așadar ca alegere live – o premieră pentru mine, sper că nu un unicat. După ce bandul a încheiat reprizele din program, ne-am pregătit pentru un alt moment live, pentru care de fapt…nu prea ne pregătiserăm. Artistul era de fapt invitat la nuntă, prieten din copilărie al miresei. Din motive de tot felul nu s-au putut face probe, deși eu am insistat, m-am străduit, am încercat să sun, să contactez, să vorbesc, să trimit desfășurătoare, să conving pe unii și pe alții.

Consecințele au fost fix acelea la care v-ați putea gândi. Probele s-au făcut pe loc (era vorba doar de doi oameni pe scenă, câteva instrumente și un sampler – probabil scriu prostii, nu-s muzician, dar încerc să fac situația cât mai înțeleasă). Au fost pauze, liniște. Mici stângăcii inerente. Și chiar și atunci când a început muzica, volumul ei era jos, atmosfera era una foarte intimă (deși, repet, spațiul era mare și chiar puțin gol, ringul nefiind ocupat de oameni iar scena fiind clar delimitată) și prin sală se auzeau tot felul de alte sunete, altele decât cele ale muzicii. Puțină rumoare, pahare, tacâmuri și chiar și farfuriile atunci când a fost servit ultimul fel de mâncare.

În primă fază, am tresărit nervos la auzul primei farfurii care a atins farfuria-suport. Părea că ospatarii trântesc dinadins farfuria (în realitate nu aveau cum să servească eficient circa 150 de invitați dacă stăteau să așeze fiecare farfurie astfel încât să nu facă niciun sunet). Nivelul meu de stress a crescut instantaneu din simplul motiv că toate presetările mele îmi spuneau că nu e în regulă. Trebuia să facem probele înainte. Trebuia să îmi dau seama că momentul va întârzia și va ieși mâncare. Trebuia să opresc sau să schimb toată această situație atunci când aș fi putut să o fac. După prima jumătate de minut de agitație mi-am dat seama ca toată ,,situația” era exclusiv în capul meu. Tot ce se auzea erau sunete normale, obișnuite, ale vieții de eveniment, doar că nu mai erau mascate de multele zeci de decibeli cu care suntem obișnuiți. Oamenii stăteau oricum la mese, nu era nicio problemă că s-a servit mâncare. Totul era de bine. Lumea zâmbea, bătea ritmul cu degetele sau din cap.

Suntem defecți. Am intrat într-o inerție atât de mare și acceptăm atât de puțin modificări la lucrurile pe care le acceptăm drept standard că nu e de mirare că nu putem convinge niciun client că nu se moare de la bufet suedez. Că furatul miresei e un obicei medieval prost. Că nimic nu e cu trebuie în față.

Desigur că probele de sunet se fac înainte de eveniment. Desigur că dacă vrei o petrecere cu găuri în podea volumul trebuie să fie sus. Desigur că în mod ideal pe un performance live (dansant, aș adăuga) nu scoți mâncare. Dar nu ne-am blocat oare în niște idei și nu judecăm lucrurile foarte îngust devenind astfel ironic cât de tare ne supără că nu reușim să determinăm clienții să priveasca deschis evenimentul lor?

Mă întorc să încerc să îmi reiau somnul. Sper că v-am pus măcar un minut pe gânduri. Poate faceți o scurtă autoanaliză și vedeți unde sunt punctele voastre de rigiditate, unde priviți lucrurile îngust și care sunt chestiunile cu care vă autostresați și torturați. Ce bine ar fi dacă am reuși să ne relaxăm, nu? Poate ne-ar fi mai ușor să ne determinam clienții să fie relaxați.

Pentru prima oară nu voi folosi nicio fotografie în această postare. Pentru că nimic nu TREBUIE.