Bun. Și acum ce facem?

July 14, 2021

Citeam din articolele mele mai vechi de pe vremea când pandemia abia începea și cum să zic… Sunt un pic mândră de mine pentru felul în care mi-am gestionat criza. Pentru felul în care am ales să mă raportez la pandemie. Nunta în pandemie încă e un subiect de vast interes. Deși carcaletele a lăsat-o mai moale (și să sperăm că rămâne așa).

Dar ce am mai făcut între timp?

Pandemia pe fereastra belgiană

Multă lume mi-a spus că am avut ghinion că m-a prins în Belgia. Că în felul ăsta n-am mai putut experimenta țara așa cum aș fi făcut-o în mod normal. E foarte adevărat, dar eu aleg să privesc fix invers. Mi se pare că am avut un noroc fabulos. În primul rând m-am salvat de propria minte care mi-ar fi reproșat că n-am plecat “la timp”. Că am rămas captivă în România. Captivă în pandemie, fără să știu cum e în altă parte. Fără să experimentez concret felul în care altă nație gestionează o situație extremă. Apoi – deși la fel de închisă în casă ca tot restul lumii – am avut ocazia să văd lucruri noi chiar și cu o simplă vizită “la pâine”. Pentru mine toate excursiile valone, toate excursiile la marea nordului, fiecare plimbare “în jurul blocului” au fost adevărate vacanțe. Chiar și privitul pe geam mi s-a părut exotic și interesant.

Și m-am întors.

Am închis într-o cutie mică dar transparentă sentimentele pe care le-am dezvoltat pentru această a doua casă. Am pus-o în valiză și am ales, cu inima ușoară, să mă întorc acasă.

Am făcut bine? Nu știu – și nu cred că așa poate fi tranșată problema. Sunt două drumuri diferite, nu e unul bun și unul rău. Și sunt decizii pe care le iei când ajungi într-o intersecție. Și pe care apoi trebuie să le faci ale tale. Nu ajută la nimic să stai noaptea cu ochii-n tavan și să derulezi filme cu “what if” în titlu.

Sigur sigur nu-mi pare rău. Pentru nimic. Nici pentru că am plecat și nici pentru că m-am întors. Sunt recunoscătoare, de-adevăratelea, nu doar cu aromă de whishful thinking, pentru toate lucrurile acestea pe care mi le-a dat viața.

Și după această lungă poliloghie, totuși ce facem acum?

Cu nunta în pandemie, da, cum cu ce?!

Am gândit o formulă nouă, care îmi va permite să fac un pas în spate. Să mă ocup, de fapt, mai mult de partea de educație. Și m-am hotărât să le arunc pe fete-n apă, să înoate cu spor!

Așadar, pentru orice nuntă pe care o vom organiza în București, vom avea echipă alcătuite din două persoane (eu + Ana, Ștefania sau Claudia). Iar pentru orice nuntă organizată la o distanță mai mare de 100 km de București, vom avea echipă din trei persoane (eu + doi wedding planneri).

Care vor fi rolurile noastre? Păi eu o să stau la ușă, să vă dau binețe. O să mă ocup de call-urile introductive, o să vă povestesc câte-n lună și-n stele. Și apoi doar o să mă dau puțin în spate și o să privesc relația care se va dezvolta între voi și “fetele mele”. Asta înseamnă că voi continua să fiu copiată în toată comunicarea și că voi interveni (să sperăm că subtil, dar cine mă cunoaște deja a strâns un pic din dinți) acolo unde voi simți că e loc. Colegele mele însă vor fi în dialog constant cu mine. Se vor consulta cu mine tot timpul în legătură cu felul în care acționează în relația cu voi, clienții noștri.

Mă voi ocupa în continuare de partea de conceptualizare, pentru clienții noștri care doresc un eveniment conceptual și aleg acest serviciu în pachetul lor. Așadar, mi-am păstrat și bucățica gustoasă de creație, pe asta n-am putut s-o las din mână.

Power to the team.

“Ameninț” de ani de zile că voi începe să deleg, că voi face un pas în spate și mă voi bucura cum se cuvine de felul în care a crescut “mic” acest proiect (dacă pot să mă exprim așa). Pentru că, vedeți voi, întotdeauna mi-am imaginat aceasta creștere a lui Wedding Styler nu ca o expansiune, ci ca o înflorire în interior. Dacă vreți, e ca și cum am avea o mărgică și în loc s-o umflăm până explodează și nu mai știe de ea, din ce material e făcută și la ce folosește, o decorăm, o pictăm. Îi punem miez și o facem o mărgică mult mai deșteaptă decât era la început.

Dacă n-ați înțeles exact ce se petrece, e ok. Nici nu trebuia, neapărat. Nici eu nu înțeleg, în multe dintre zile, dar mai vine și câte una cu claritate, cum e asta, în care vreau să pun “pe hârtie” aceste gânduri. Exact ca cele despre pandemie. Era, probabil, o modalitate de a exprima și faptul că mi-e dor de scris și că vreau să mă întorc puțin asupra acestei laturi (esențiale) a sinelui meu pe care am cam ignorat-o în ultimii ani. Nedrept, aș spune, având în vedere că de la ea a început totul.

Am atașat la acest articol o fotografie cu noi, făcută de Ioan Stoica înainte de pandemie, înainte de plecarea în Belgia și de reîntoarcere. Nu prea mai e nici ea de actualitate, nu mai am părul roșu. Altă alegere pe care am făcut-o-n pandemie, e vremea să mă mai bucur de culoarea mea naturală atât cât mai e, zic.

Să ne fie de bine, să vă fie de bine și să sperăm că valul 4 va fi mic, sau nu va fi deloc.

SHARE THIS STORY
COMMENTS
ADD A COMMENT